Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Festivalul George Enescu:
În discuţie opera Oedipe de Dumitru Avakian

Publicăm opiniile câtorva reputaţi muzicologi români despre destinul operei "Oedipe", absentă de pe scena actualei ediţii a Festivalului George Enescu.

Dumitru Avakian

în adevăr, o prezenţă aleatorie în viaţa muzicală naţională şi internaţională se dovedeşte a fi opera Oedipe, capodoperă a teatrului liric universal. "Opera vieţii mele" obişnuia să o numească Enescu însuşi. Indiscutabil una dintre cele zece mari lucrări ale genului, scrise vreodată. Mulţi observatori ai vieţii noastre muzicale, mulţi comentatori, destule publicaţii, presa scrisă şi cea vorbită, destule luări de poziţii, au pus în discuţie lipsa spectacolului enescian din programele actualei ediţii a Festivalului. Iar aceasta chiar la conferinţa de presă de deschidere. Situaţia nu ar fi constituit o dramă în sine. Dacă stagiunile curente ale teatrelor noastre lirice ar fi asigurat o prezenţă constantă a acestei capodopere în spaţiul public, cultural-artistic, românesc. Din nefericire două dintre montările relativ recente ale Operei bucureştene - cele datorate lui Andrei Şerban şi Petrika Ionescu - au clătinat mult încrederea noastră în capacitatea oamenilor de teatru, a regizorului de scenă, de a pătrunde sensurile afunde ale dramei muzicale.
Oricât de acceptabilă din punct de vedere scenic-regizoral, coproducţia Viena-Berlin a introdus o limitare gravă de ordin etic-profesional. Secţiuni muzicale importante ale partiturii enesciene au fost omise de directorul de scenă Götz Friedrich. A dorit regizorul să croiască muzica pe măsura propriei viziuni sau imaginaţia scenică a acestuia nu a putut cuprinde spaţiile capodoperei enesciene?
Indiscutabil, mulţi oameni de muzică, eu personal, considerăm că prima montare bucureşteană realizată în urmă cu aproape o jumătate de secol, cea datorată regizorului Jean Rânzescu, a pătruns şi a redat spiritul dramei lirice gândit de Enescu şi Edmond Fleg. Nu mă refer la intervenţiile brutale din final, din textul literar, din regia spectacolului, intervenţii ulterioare ordonate în anul 1958 de conducerea superioară de partid şi de stat, intervenţii menţinute ulterior.
Indiscutabil, în subsidiar se pune problema libertăţii de creaţie. Cât anume şi până unde are dreptul directorul de scenă de a interveni în realizarea spectacolului muzical-dramatic. O poate face peste capul compozitorului, al libretistului. Poate acesta utiliza textul muzical şi cel literar drept pretext pentru realizarea propriei sale viziuni oricât de subiectivă ar putea fi aceasta? Oricât de mult s-ar depărta aceasta de sensurile indicate de autorii muzicii şi textului literar? Iată o dilemă care este rezolvată în mod diferit în funcţie de cutumele şi directoratele caselor de operă. în teatrul american de operă, spre exemplu, regizorul este acceptat drept un simplu servitor al textului, al cântăreţilor performeri. în Europa lucrurile se schimbă. Unele teatre adoptă o conduită tradiţională. Spre exemplu Opera regală "Covent Garden" din Londra. Altele dimpotrivă. Acceptă poziţii foarte personale ale directorului de scenă. La "DeutscheOper Berlin" au existat montări ale repertoriului tradiţional care au stârnit vii proteste de natură confesională, ale publicului. Au existat interdicţii ale spectacolelor şi reveniri; invocându-se libertatea de expresie, de creaţie. O recentă coproducţie a Operei vieneze de stat cu Teatrul municipal al capitalei federale a Austriei, spectacolul mozartian cu Răpirea din serai, s-a dovedit a fi un protest al regizorului referitor la eventuala intrare a Turciei în Uniunea Europeană. La Opera bucureşteană lucrurile sunt împărţite. O recentă montare a operei Trubadurul a stârnit proteste aproape unanime.
în mod cert, oamenii de teatru care se apropie de operă trebuie să aibe capacitatea de a înţeleage specificul genului, specificul discursului muzical, să imagineze o adecvată înplinire scednică a acestuia. Oricât de originală ar fi montarea scenică ea nu poate contrazice sensurile dramei muzicale imaginate de autorii muzicii, ai textului literar. în mod cert, montarea Oedipe-ului enescian necesită un efort de creaţie regizorală şi actoricească din partea cântăreţului actor, necesită un efort financiar important. Actualmente, acesta din urmă nu poate fi susţinut la noi decât din bugetul generos - trebuie să o recunoaştem - al Festivalului. Accidentul - voi spune astfel - privind lipsa spectacolului enescian de pe afişul Festivalului trebuie privit ca având implicaţii mai grave decât se crede la o simplă privire. Ea reprezintă - totodată - absenţa spectacolului din următoarele stagiuni ale primei noastre scene lirice. Personal, cu numeroase prilejuri, am insistat pentru instituirea unui proiect naţional deschis, continuu, proiect potrivit căruia, prin concurs, o nouă montare a acestei capodopere naţionale să fie încredinţată unui regizor din ţară sau din afara graniţelor, odată la doi sau la patru ani, în cadrul ediţiilor Festivalului enescian. Nu se poate institui o cenzură asupra creaţiei regizorale. Dar se poate avea în vedere ca viziunea scenică să nu contrazică gândul autorilor.
Prezentat de-a lungul timpului pe multe dintre marile scene ale lumii muzicii de operă, în multe capitale europene sau nord-americane, la Paris, Kassel, Weimar, Varşovia, Viena, Berlin, Amsterdam, Edinbourgh, Barcelona, Stockholm, Bruxelles, New York, Washington, Chicago, Cagliari ş.a., Oedipe a fost absent de această dată la Bucureşti de pe scena Festivalului enescian. Iată, în continuare, câteva poziţii ale unor publicişti în domeniul muzicii.

Viorel Cosma

Dintre ediţiile de Festival ale ultimilor 17 ani, opera enesciană nu a lipsit niciodată. Oedipe este cartea de vizită a creaţiei lirice româneşti, în egală măsură - ar trebui să fie - a Operei Naţionale din Bucureşti. Oedipe-ul este esenţial, este o capodoperă a teatrului liric universal. Generaţiile care vin trebuie să o poată asculta. Absenţa operei din Festival, doare!

Costin Popa

Oare cum ar arăta Festivalul de la Salzburg fără producţii de opere mozartiene, ci numai cu seri simfonice sau camerale? Dar cel de la Pesaro fără capodoperele lirice ale lui Rossini? ...Torre del Lago fără Puccini, Busseto fără Verdi? Ne putem imagina? Greu de crezut! Ce nu ar fi niciodată posibil în Europa muzicală, se întâmplă pe plaiuri dâmboviţene, la ediţia 2007 a Festivalului Enescu. Este un spectacol nedorit? Monumentalul titlu al compozitorului naţional lipseşte de pe afiş. Tocmai acum când propulsarea sa a cunoscut un puternic impuls prin ediţia înregistrată pe CD de Lawrence Foster, coproducţia Viena-Berlin datorată regizorului Götz Friedrich, prin iniţiativa directorului Operei de Stat din Viena, domnul Ioan Holender; ...versiunile concertante de la Edinburgh şi Barcelona, spectacolele de la Cagliari, dirijate de Cristian Mandeal şi acelaşi Lawrence Foster...
La Salzburg, capodoperele lirice mozartiene propun montări noi ale aceluiaşi opus la fiecare doi-trei ani. La noi... nu se poate!? Europa se gândeşte la Oedipe. Lui Stéphane Lissner, directorul general şi artistic al Scalei din Milano, i s-a vorbit mai întâi de Oedipe la preluarea funcţiei supreme în marele teatru milanez. Nicolas Joel, viitorul director al Operei Naţionale din Paris, va monta capodopera enesciană foarte rapid după instalare. Nu e admisibil ca Oedipe să absenteze de pe firmamentul teatrului liric tocmai la Bucureşti! Pentru moment, partida e pierdută! Ceea ce nu trebuie să se repete la ediţia din 2009. Mai ales că există o distribuţie românească încă valabilă, solicitată - pentru rolul titular - chiar la nivel internaţional.

Elena Zottoviceanu

Operele muzicale au şi ele o biografie, mai liniară sau mai sinuoasă, în care detaliile se completează ca pietrele unui mozaic. Oedipe-ul enescian a parcurs şi el un traseu destul de accidentat, jalonat de datele Festivalului Enescu şi de disponibilităţile primei noastre scene lirice. Dar oare este firesc ca prezenţa capodoperei enesciene pe scena Operei Naţionale Bucureşti - nu numai în ocazii excepţionale ci în repertoriul permanent - să fie aleatorie ? Fără îndoială, ultima versiune în montarea lui Petrika Ionescu, grandioasă, pune mari probleme inclusiv de ordin tehnic. S-ar fi putut face o nouă versiune, mai simplă, care să permită păstrarea în repertoriul curent. După răsunătorul succes de stimă de la premiera pariziană, în urmă cu 70 de ani, spectacolul a fost scos după doar 11 reprezentaţii. Enescu credea în opera sa şi nădăjduia să o vadă şi pe o scenă românească. Întrebat de un ziarist, compozitorul răspundea: "Dacă vrea - teatrul - sigur că se poate monta. Cu personal mai restrâns, după spaţiul scenei - de exemplu, corul poate fi redus la 80 de persoane în loc de 400 - decorurile se pot simplifica: depinde numai de bunăvoinţă, căci celelalte elemente se pot găsi în personalul celor două Opere de Stat, ...o spunea Enescu în 1936!

Mihai Cosma

Festivalul "Enescu" s-a ridicat la ultimele ediţii, la un nivel artistic deosebit, asigurat în primul rând prin prezenţele unor muzicieni celebri. Să nu uităm însă că scopul festivalului a fost şi rămâne punerea în valoare a personalităţii lui George Enescu şi a lucrărilor sale, în contextul participării celor mai buni interpreţi români şi străini şi al interpretării cât mai multor lucrări enesciene. Opera Oedipe, socotită de către Enescu lucrarea sa cea mai importantă, a fost nelipsită din repertoriul ediţiilor de Festival, aşa cum, desigur, Luceafărul nu ar putea lipsi dintr-o antologie eminesciană, ori Verdi dintr-un festival al operei italiene. Eliminarea acestei lucrări din actuala ediţie este un grav abuz, apărat prin ideea stupidă potrivit căreia Enescu este doar un pretext pentru un festival liber de orice constrângeri repertoriale. Festivalul este susţinut din bani publici pentru a promova cultura românească în primul rând.

Grigore Constantinescu

Există numeroase repere legate de relaţia capodoperei enesciene cu Festivalul dedicat compozitorului care a creat-o. Prima montare românească - Ohanesian, Silvestri, Rânzescu - coincide cu prima ediţie a Festivalului. Cine a fost la acea premieră, nu poate uita momentul, deşi persoane "de sus" considerau nepotrivită programarea. Opinia negativă respectivă a continuat cu modificări ale libretului, a regiei din final, cu renunţarea la "tabloul Corintului" etc. De altfel, chiar filmul-martor al televiziunii nu mai există! Dar, cum "omul este mai puternic decât destinul", Oedipe a continuat să se reprezinte, însoţind festivalul - chiar în versiuni de concert, concert-spectacol, cu regii semnate de Buzoianu, Şerban, Ionescu, sau aduse de peste hotare. Am fost mereu la acest remember al capodoperei, minune a geniului enescian, chiar dacă persoane cu putere de decizie ("alţii") mârâiau întrebându-se retoric dacă este chiar necesar Oedipe în fiecare Festival? Nu, nu este necesar, ci doar...obligatoriu!

Smaranda Oţeanu-Bunea

Aş menţiona câteva sfaturi practice despre "cum se poate îngropa o capodoperă"...Mai întâi se caută febril un regizor "de firmă". I se dau puteri depline, surse financiare nelimitate. Nimeni nu-şi permite să-l conseieze, să-l supravegheze, pentru că, îndeobşte, filiera pe care apare este mult prea puternică. Ce dacă inspiraţia lui debordantă nu-l lasă o secundă să gândească pentru cine face reprezentaţia, cui se adresează, câte stagiuni trebuie să reziste, dacă există variantă de turneu naţional-internaţional... Andrei Şerban, după Oedipe-ul său istoric, a declarat că dacă l-ar mai face o dată, cu totul altfel l-ar gândi... Mai contează că noi am rămas în braţe cu o producţie super-controversată?! Petrika Ionescu a compus un show hollywood-ian, eclatant pe moment. Dar Opera noastră naţională s-a dovedit în incapacitate tehnică de a găzdui în buzunarele ei munţii de decoruri, costume, recuzită şi arteziene sclipitoare... şi, uite-aşa, Oedipe-ul trăieşte în amintirea fiecăruia. Există explicaţii, există scuze... Dar să nu creadă cineva că bunul simţ al publicului meloman poate fi înşelat. Oricâte Traviate şi Carmencite îşi vor da sufletul pe prima scenă lirică, un Festival "Enescu" fără Oedipe nu îşi va etala niciodată pe deplin chemarea. Şi cum nu ne învăţăm minte, iar sfaturile practice pentru îngroparea unei valori se prind din zbor, să nu ne surprindă un Oedipe -bombă la următoarea ediţie. Poate şi acela cu o viaţă lungă... de-un festival. Doamne fereşte!

Daniela Caraman-Fotea

"Aşadar, uitat în timp, dar şi interzis, mutilat, disputat, Oedipe a lipsit din Festival. Contează că această muzică împlineşte ceea ce a dorit Prometeu să facă în ordinea spirituală? ...să ţină viu focul? ... că interpretarea acestei capodopere are pentru artişti valoarea simbolică a oficierii? ...iar pentru public, aceea a pelerinajului la monumentul în faţa căruia te descoperi? Sunt aprecieri ale cunoscutului critic muzical francez Bernard Gavoty, un apropiat colaborator al lui George Enescu. Contează vorbele lui Vulcănescu... "La români se poate şi când nu se poate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara