Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ecouri:
În jurul "cazului" Blaga de A. Gh. Olteanu

Este pentru a doua oară când scriu pentru România literară plecând de la pagina 13, semnată, săptămânal, de către d-l Ion Simuţ. E vorba, de această dată, de un adevărat serial, început în numărul 3/26 ianuarie 2007, sub titlul Inventarea de legionari, şi continuat, număr de număr, până la 23 februarie 2007. Aşadar, şapte numere în total. D-l Ion Simuţ supune unei ample dezbateri una dintre tezele cărţii lui Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. III, Cele trei dictaturi, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2006, 730 p. Teza în discuţie se referă la afirmaţia tranşantă a lui Alex Mihai Stoenescu potrivit căreia poeţii Arghezi, Blaga şi Voiculescu - printre alţi intelectuali de marcă din perioada interbelică - ar fi fost membri ai Mişcării legionare. în numerele 3 şi 4 din 26 ianuarie, respectiv, 2 februarie 2007, se face prezentarea generală a lucrării lui Alex Mihai Stoenescu, în care e respinsă din capul locului "logica" istoricului: "...după uciderea lui I. G. Duca - comentează d-l Simuţ - creşte simpatia intelectualilor pentru legionari, ca şi cum li s-ar fi făcut, în sfârşit, dreptate, după o perioadă de excesivă ostracizare sau chiar victimizare. Este - nu am nicio îndoială - o falsă argumentare, cuprinzând în ea mult machiavelâc: tocmai uciderea lui I. G. Duca, deci o crimă, i-ar fi sensibilizat pozitiv pe intelectualii trecuţi la legionari?! Să observăm invenţia unei interpretări extrem de ingenioase în falsitatea ei: crima ar fi fost percepută ca benefică şi nu ar avea nici pe departe conotaţiile dezastruoase ce i-au fost acordate ulterior! E un "adevăr crud" nu doar să presupui, ci chiar să crezi, că Mircea Eliade şi ceilalţi din listă ar fi aderat la Mişcarea legionară după 1933 sau tocmai în 1933 pentru că a fost ucis I. G. Duca! O succesiune de fapte nu înseamnă şi linie de cauzalitate directă. Deducţia istoricului (Alex Mihai Stoenescu, n.m.) nu este inocentă, o pură ipoteză, ci o explicaţie care încearcă să diminueze gravitatea unei crime". (în nr. 3, Inventarea de legionari, coloana 3.) în numerele următoare, d-l Simuţ ia cazurile pe rând. în numărul 5 (9 februarie 2007), sub titlul Putea fi Arghezi legionar?, autorul demontează uşor, dar cu acribie, afirmaţia lui Alex Mihai Stoenescu, bazându-se pe publicistica argheziană, derutant de bogată şi variată, dar publicată riguros sistematic în volumele III-IX din seria Opere Tudor Arghezi, îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu (2003-2006). "Am pus detectorul politic - precizează d-l Simulţ - pe volumele VII, VIII şi IX de publicistică argheziană, detector echipat să descopere elemente filo-legionare. Rezultatul? Nimic suspect sau dubios în această direcţie! Dimpotrivă: în cele câteva ocazii, evenimente politice, pe care le valorifică, Arghezi e anti-legionar virulent." (Putea fi Arghezi legionar?, coloana 2). Şi citează pasaje semnificative din reacţia imediată a lui Arghezi la crima odioasă a cărui victimă fusese I. G. Duca. Cu această demonstraţie, autorul atinge două scopuri dintr-odată: întâi, că Arghezi nu avea cum să fie legionar de vreme ce se ridică atât de virulent, în stilul lui caracteristic, împotriva primei crime politice legionare, şi, în al doilea rând, că, judecând după asemenea reacţii, asasinarea lui I. G. Duca nu putea avea rolul de catalizator în procesul de adeziune a unor intelectuali de marcă la "cauza" legionară. Se adaugă la această demonstraţie constatarea că Tudor Arghezi a fost perceput în epocă drept un publicist cu simpatii de stânga. De unde concluzia, indubitabil convingătoare, dar conţinând şi doza de amărăciune aferentă pentru abuzurile "noilor" istorici: "Cu asemenea premise (de stângist - e adevărat - nu foarte consecvent, cu simpatii liberale efemere, şi de regalist înfocat), Arghezi nu putea deveni pro-legionar, în nici un fel. Am avut impresia că toată lumea ştie asta, că e un adevăr elementar. Iată că, din păcate, nu e!" în numerele 6 şi 7 din 16 şi, respectiv, 23 februarie 2007, d-l Simuţ abordează, în continuare, situaţia lui Blaga în relaţie cu legionarismul, sub titlurile Putea fi Blaga legionar?, în nr. 6, şi A fost, n-a fost?, în nr. 7. Dezbaterea în două numere succesive a problemei se justifică prin complexitatea cazului aflat în discuţie. Autorul pune din nou - în mod legitim - sub semnul întrebării buna-credinţă a istoricului Alex Mihai Stonescu. Preluarea cu uşurinţă a unor afirmaţii greu creditabile ale unor foşti legionari e de natură să pună la îndoială onestitatea ştiinţifică a istoricului. "Alex Mihai Stoenescu - zice comentatorul - s-a lăsat influenţat, după părerea mea, de un fenomen ciudat de idealizare a legionarismului, perceput ca posibil salvator al României, un salvator persecutat. Istoricul de astăzi intră prea uşor în logica nostalgicilor legionari, dând vina pe context, şi se lasă prins în fluxul confuz al rememorărilor interesate, profesând un partizanat evident, de felul celor încercate de Nistor Chioreanu şi Eugen Străuţiu. Conform pledoariei pro domo, formulată de aceşti nostalgici, fenomenul legionar ar fi mult mai amplu decât îl ştiam, având implicaţii culturale nedescoperite până acum. Dezvăluirile lor au rostul de a extinde cât mai mult lista celor care au cauţionat legionarismul. Numai aşa se explică adăugarea pe lista aderenţilor legionari, fără argumente convingătoare sau fără nici un fel de argumente, a unor scriitori importanţi, care nu fuseseră consideraţi de nimeni până acum şi nici de către regimul comunist ca foşti legionari: Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu." (Putea fi Blaga legionar?, nr. 6, coloana 1). Dezbaterea cazului Blaga e organizată metodic şi sistematic de către d-l Simuţ "pe mai multe paliere, în funcţie de gradele posibile de implicare: 1. dacă a fost membru al Mişcării legionare, cu activitate de cuib şi eventuală promovare în funcţii politice; 2. dacă a fost simpatizant dovedit prin texte (publicistică de susţinere sau literatură cu teme legionare); 3. dacă opera lui conţine similarităţi ideologice întâmplătoare cu legionarismul; 4. dacă Blaga a fost agreat de legionari, care l-ar fi vrut în rândurile lor, dar dragostea nu a fost reciprocă." (Nr. 6, finalul coloanei 1). Dacă pentru punctele 1, 3, 4, d-l Simuţ demontează prin argumentaţie logică imbatabilă afirmaţia aberantă a lui Alex Mihai Stoenescu, punctul al doilea - dacă a fost simpatizant dovedit prin texte etc. - rămâne oarecum "neacoperit". Ideea revine de mai multe ori în discuţie, aproape obsedant: "Suspiciunea şi confuzia pot pluti asupra opţiunilor politice ale lui Blaga din motivul că scriitorul şi publicistul nu şi-au exprimat până în 1941 niciodată clar atitudinea anti-legionară, cum a făcut-o, de pildă, Arghezi." (Nr. 6, coloana 2). Sau: "Blaga nu s-a manifestat public (prin vreo prezenţă oficială) sau publicistic (prin vreun articol sau o declaraţie) nici în favoarea, nici împotriva Legiunii. Aceste ambiguităţi puteau fi speculate (şi pot fi, din păcate, speculate şi astăzi) şi puteau întreţine speranţele militanţilor legionari care depuneau diligenţe pe lângă el" (Nr. 7, finalul coloanei 1). Sau, în fine: "E adevărat că Lucian Blaga nu s-a declarat publicistic (sau altfel) nici legionar, nici anti-legionar, după cum mai târziu, după 1948, nu s-a arătat nici comunist, nici anti-comunist, menţinându-se într-o formă de neangajare politică definitorie pentru întreaga lui biografie de diplomat, scriitor şi publicist." (Nr. 7, coloana 2). Pe fundalul acestei reconstituiri (cât mai succinte, pe cât ne-a stat în putinţă) a demersului d-lui Ion Simuţ, ne îngăduim să supunem atenţiei o probă considerată a face parte din această categorie a argumentelor de factură publicistică. Este vorba despre un articol al poetului, din 1935, Despre rasă ca stil (în Gândirea, XIV, nr. 2, februarie). Acest articol a fost valorificat de George Ivaşcu în Introducere la volumul Lucian Blaga, Poezii, Editura pentru Literatură, 1966, prima reeditare a creaţiei poetice blagiene, în anii comunismului. Din citatele reţinute, în continuare, din acest articol, vom constata că Blaga se disociază net, dacă nu de Mişcarea legionară cu tot ceea ce a însemnat ea ca ideologie - care-şi află, de la un moment încolo, în revista Gândirea, o adevărată tribună - în orice caz de cea mai agresivă componentă a acestei ideologii, rasismul. "Mesianismele rasiste - zice Blaga -, dezvoltate când în doctrină teologică, când în doctrină biologică, sunt în egală măsură forme ale unei trufii colective... mesianismul rasist, de orice fel, a fost şi este atins de o penibilă orbire faţă de toate virtuţile altor rase. Un popor lovit de această cecitate spirituală nu mai e în stare să se depăşească şi nu se mai vede cât pe sine însuşi." în consecinţă, "simţământul de evlavie în faţa fenomenului raselor ne dictează să fim noi înşine, sub stelele noastre, şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei - tot ei înşişi, sub stelele lor." Evident, însă, Blaga nu e Arghezi care era în stare a vitupera manifestări de orice natură, dar tolerate în genere sau, în orice caz, tolerabile. Deşi polemist redutabil, Blaga adoptă întotdeauna un ton academic, nelipsit totuşi de fermitatea asigurată de conştiinţa că cele afirmate sunt de partea adevărului. De aceea, probabil, felul în care el se desparte, aici, de rasism ca ideologie agresivă poate părea neîndeajuns de categoric. în rest, că între 1935 şi 1940, când - afirmă Alex Mihai Stoenescu - Blaga a devenit membru al Mişcării legionare, poetul nu avea cum să-şi modifice convingerile, argumentele d-lui Simuţ sunt irefutabile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara