Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
În labirint de Tudorel Urian


În ultimii ani ai regimului comunist, profesor fiind la Odorheiu Secuiesc, aşteptam cu sufletul la gură să se facă ora şapte seara. Ascultam la Europa Liberă ştirile de la ora 19.00, apoi, pe acordurile sfâşietoare ale Rapsodiei lui Enescu, începea Actualitatea Românească, cea mai populară emisiune a postului. În funcţie de problematica zilei, la microfonul emisiunii se succedau Şerban Orescu (un analist economic foarte riguros, cu un aer de tehnocrat), Emil Hurezeanu (peste ale cărui analize ultraraţionale, impecabil argumentate, era mereu presărată o pulbere de ironie), Gelu Ionescu (sobru, tehnic în abordarea problemelor legate de învăţământ şi de cultură), ba chiar şi celebrii Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu (aristocratici, superiori, a căror retorică întotdeauna gravă impunea respect). Moderatorul emisiunii, Neculai Constantin Munteanu făcea însă toţi banii. Introducerile sale mustind de umor la limita corozivului (şi, uneori, dincolo de ea) smulgeau hohote de râs. Cinismul său dezlănţuit la adresa "geniului Carpaţilor" şi a "savantei", sarcasmul fiecărei fraze rostite, discursul liber, la limita bancului, îl transformaseră pe Neculai Constantin Munteanu în exponentul gândirii fiecărui român. Fiecare vorbă rostită de Neculai Constantin Munteanu în emisiune, micile comentarii care făceau trecerea de la un invitat la altul, erau ascultate cu nesaţ şi comentate a doua zi în hazul general. Iar salutul său de la sfârşitul emisiunii "S'auzim numai de bine, al domneavoastră Neculai Constantin Munteanu" era ca o promisiune optimistă pentru ziua de mâine. L-am simţit pe Neculai Constantin Munteanu în ultimii ani ai comunismului ca pe "mon semblable, mon frere". Mă identificam cu gândirea şi chiar cu retorica sa, iar în momentele de depresie, memorabilele sale caracterizări şi, mai ales, starea de spirit pe care o degaja reuşeau să-mi readucă zâmbetul pe buze. Cred că Neculai Constantin Munteanu (cu stilul său neconvenţional, fără pretenţii intelectuale, la limita popularului) a fost principala supapă psihică a românilor în ultimii ani ai regimului comunist. Fără râsul stârnit de replicile sale sarcastice la adresa regimului, anii dadaişti ai regimului Ceauşescu ar fi fost imposibil de suportat. Îmi amintesc precis că, în ultimii ani ai regimului comunist, unul dintre lucrurile pe care mi le doream cel mai mult era să-l întâlnesc măcar o dată pe Neculai Constantin Munteanu şi să îi strâng mâna. Deschiderea (mai degrabă selectivă a) dosarelor Securităţii a pus sub semnul întrebării onorabilitatea unor repere ale culturii române (Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, Sorin Antohi) sau a unor jurnalişti şi oameni politici care, în anii tranziţiei, s-au plasat fără echivoc de partea valorilor democraţiei (Carol Sebastian, Mona Musca). Motive obscure au făcut ca toţi aceştia să semneze, la un moment dat, pactul cu diavolul (a se citi Securitatea), să poarte în ei, vreme de decenii, povara secretului, pentru ca, atunci când se aşteptau mai puţin, să fie ajunşi din urmă de umbrele trecutului şi puşi la stâlpul infamiei. Meritau toţi aceşti oameni oprobriul public sau faptele lor bune (indiscutabile) ar fi trebuit să ducă la o judecată mai nuanţată? S-a sprijinit sistemul represiv din România pe umerii lui Doinaş, Paleologu, Carol Sebastian sau Mona Musca? Să fim serioşi. Cu excepţia lui Adrian Păunescu (care s-a lamentat public - oribilă situaţie - că ar fi fost "turnat" de Doinaş), nu am auzit pe nimeni să se plângă de faptul că ar fi avut de suferit ca urmare a colaborării respectivilor cu Securitatea. Ceea ce nu însemnă, totuşi, că respectivele colaborări nu au existat sau că ele nu au fost ţinute secrete (cu excepţia lui Alexandru Paleologu care le spusese prietenilor săi încă dinainte de 1989 de compromisul pe care a trebuit să-l facă) chiar şi faţă de membrii propriilor familii. În acest context al dezvăluirilor aberante (în vreme ce Monei Muscă i se dă verdict de poliţie politică pentru două note pozitive - de altfel întregul ei dosar este postat pe internet - Dan Voiculescu îşi râde în barbă şi face rechizitoriul preşedintelui ţării, iar foşti ofiţeri acoperiţi ai Securităţii, precum Şerban Mihăilescu şi Mircea Coşea primesc nesperate certificate de necolaborare) a căzut ca un trăznet vestea apariţiei dosarului lui Neculai Constantin Munteanu. Din capul locului trebuie spus că relaţia celebrului gazetar cu Securitatea este mult mai complicată decât s-ar putea crede. De la bun început, Neculai Constantin Munteanu a fost supus unor intense presiuni contradictorii. Pe de o parte eforturile Securităţii de a-l racola în reţeaua de informatori, pe de alta ameninţările, interogatoriile, şantajul, inclusiv vulnerabilitatea dată de homosexualitatea sa, adevărată piatră de moară pentru o carieră în România comunistă. Citind filă cu filă dosarele care îl vizează pe fostul jurnalist la "Europei Libere", sentimentul cuiva din afară este de sufocare într-un păienjeniş des de informaţii contradictorii. Analizând dosarul, fără explicaţiile celui în cauză, nimeni nu ar putea spune precis dacă Neculai Constantin Munteanu a fost o victimă sau (şi) un colaborator al Securităţii. Ceva nu se leagă, între jurnalismul cu atitudine duşmănoasă care a făcut praf politica românească în scrisori deschise adresate lui Nicolae Ceauşescu, Paul Goma şi Preşedintele Statelor Unite, prin intermediul mass-media occidentale, şi caracterizările date celui în cauză în "Notele de analiză a activităţii informatorului ŤCălinť". Iată, de pildă, cum îl vedea căpitanul Tănase pe informatorul Călin la 28.03.1975: "De la data recrutării şi până în prezent a furnizat materiale utile organelor de securitate atât în ce priveşte comportarea şi atitudinea unor persoane lucrate de noi ca: BUHOIU ARISTIDE, DAN PI}A, BOICULESI NADINA, TUDOR VORNICU, S|RARU DINU, MOLDOVAN LILIANA, cât şi aspecte privind starea de spirit a lucrătorilor din presă; referitoare la dreptul de autor; reducerea numărului de ziare şi pagini a unor reviste..." (p. 94). În aceeaşi notă, câteva rânduri mai jos, căpitanul Tănase remarcă: "În cadrul colaborării cu organele noastre, s-a dovedit a fi un element cu calităţi informative, discret şi inteligent, iar în mediul în care activează nu a creat suspiciuni în sensul că ar colabora cu organele noastre". (p. 95) Într-o vreme în care puţini erau cei dispuşi să-şi asume riscuri, Neculai Constantin Munteanu face un gest de toată isprava: se solidarizează cu protestul lui Paul Goma şi îi scrie o scrisoare devastatoare lui Nicolae Ceauşescu în care, cu cinismul care avea să-l facă celebru în emisiunile de la "Europa Liberă", scoate în evidenţă deficitul de legitimitate şi de democraţie al puterii de la Bucureşti. Ce poţi spune când afli că un simbol al luptei anticomuniste, un om al cărui nume era sinonim cu speranţa a făcut un pact - mă rog, o jumătate de pact - cu Securitatea? În primul moment cazi pradă deziluziei. Apoi, dacă eşti de bună credinţă, încerci să cauţi circumstanţe atenuante. Pentru că, îţi dai seama, nu ştii prea clar ce a făcut Neculai Constantin Munteanu pentru Securitate, dar ştii teribil de bine ce a făcut împotriva regimului comunist. De aceea, cel puţin în ce mă priveşte, preţuirea mea pentru el rămâne neclintită. Ca mulţi alţii din ţara asta, înainte de 17 decembrie 1989, nu am colaborat cu Securitatea, dar nici nu am avut curajul să iau atitudine împotriva regimului absurd al lui Nicolae Ceauşescu. Mi-e imposibil, de aceea, să judec pe cineva care a făcut ambele aceste lucruri, fără riscul de a greşi flagrant. Prefer, de aceea, să-i dau cuvântul chiar lui Neculai Constantin Munteanu pentru o tristă şi târzie confesiune: "Credeţi că m-am temut de întâlnirea cu acest dosar? Eu nu cred. Însă silă mi-a fost. De mine, în primul rând, şi de slăbiciunile mele. Aş putea invoca în apărarea mea activitatea pe care am avut-o timp de mai bine de un deceniu la Europa Liberă şi care m-ar spăla poate de ruşinea de a fi fost în contact cu o instituţie mizerabilă a unui regim infect. N-am s-o fac. Faptele rele interesează mai mult şi în ochii multora cântăresc mai mult decât cele bune, sunt mai "grăitoare". (...) M-am temut şi mai mult de neoprocurorii de astăzi, unii de tipul "vocilor curate", care ştiu prea puţine sau nu ştiu nimic despre ceea ce au trăit românii până în 1989, alţii care ştiu, dar la vremea respectivă au stat cuminţi, s-au ferit cu grijă de orice atitudine care ar fi putut să le creeze neplăceri sau chiar şi cel mai mic disconfort. Conştient sau nu, şi unii, şi alţii fac jocurile Securităţii, fac din Securitate o instituţie mai vie decât ne-ar plăcea să credem. În timp ce securiştii îşi văd de treabă şi fac pe mieluşeii nevinovaţi."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara