Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Din Cartea cu fleacuri:
În luptă pentru balon de Livius Ciocarlie



Citesc în Verso că după ce câţiva scriitori veniţi de la Bucureşti l-au vizitat pe N. Steinhardt la Rohia şi au aflat că are cărţi interzise, unul l-a turnat. Trebuie că a avut încredere în el, altfel nu i le-ar fi arătat. Coincidenţă: tot astăzi, cu aceeaşi poştă, mi se comunică de către C.N.S.A.S. un nume pe care aş fi preferat să-l ignor. Trecutul se răzbună. E tot mai poluat.

Unii oameni, dacă n-ar exista, n-ar trebui inventaţi.

Aranjând biblioteca din mansardă, dau peste o carte cu următoarele rânduri scrise, la 16 iunie 1946, de învăţător: "Premiul lui Livius Ciocârlie pentru sârguinţă deosăbită în toate domeniile, ca animator a tuturor acţiunilor bune din clasă." Sârguinţă..., în toate domeniile..., animator... La barbe!, cum ar zice francezul. Adică: ce gogoşi! Presupun că acelaşi autograf l-au primit toţi copiii de "domn". Cartea e intitulată Minunile ştiinţei. De la pârghie la energia atomică. M-a nimerit în plin! În toate domeniile, deh... Dar şi ce ortografie pe învăţător! De la el mi s-a tras.

Nu putem şti încă ce a scris despre mine omul divulgat de C.N.S.A.S., fiindcă i-am împrumutat dosarul doamnei B., curioasă să ştie cum arată aşa ceva. Vrusesem să-l depun la pubelă, dar mi-am aprins, în familie, paie-n cap.

Telefon de la Corina. Consolează-ţi, te rog, nepotul, că-i amărât foc din cauză că a ratat Mutu de la 11 metri. Lasă, Maxone, că nu prea l-am meritat. Aşa spui tu... Şi câtă vreme o să fii trist? Toată viaţa, ca data trecută (când portughezul Figo ne-a vârât un gol în ultimul minut)?

De fapt, Maxone uitase istoria cu Figo. Aşa o să ne uite şi pe noi.

Jurnalul ăsta a început cu depresie. În timp, a devenit din ce în ce mai vesel. Din ce în ce mai senil?

Azi-noapte, hotărâserăm, ca englezii, să ne luăm la bătaie pentru a rezolva un diferend. Atâta ne-am explicat unul altuia raţiunea hotărârii, de n-am mai apucat să ne tragem, ca englezii, pumni în nas.

"-De ce eşti trist ? -Nu sunt trist, sunt melancolic. -De ce ? -Poate pentru că termin astăzi traducerea aia infernală, zic. Aşa-i când te desparţi."

Citându-l pe Montesquieu, Lucian Raicu scrie că la noi, după 1989, n-a avut loc "secarea mlaştinei". E cauza principală. Clădim pe teren mocirlos.

Bucureştenii şi-au ales primarul. Bine ne ziceau la Timişoara pe vremea lui Iliescu, dar nu s-a împlinit: la anul o să veniţi aici cu paşaport. Aşa, spun ca Maestrul: eu n-am treabă cu ei; eu sunt beat. Adică, bătrân. Dat în grija Securităţii până la sfârşit.

Am probleme cu T. "-Gata cu politica, i-am spus." Unde mai pui... Încă de aseară, telefon de la Corina: "Ce faceţi voi acolo?" Solidar cu poporul meu, i-am răspuns: "|ştia suntem noi!"

Nu găsesc nimic de scris. Am totuşi o speranţă. La ora prânzului trebuie să ies din casă pentru un drum destul de lung. Fac eu vreo boacănă pe acest parcurs.

Bucureştiul e un oraş în curs de provincializare. Atâta cale bătută şi nimic. Nimic de semnalat. Vreau să zic, nici un pocinog. Altfel, dimpotrivă. Şi de bine - D.C. a scris despre Alexandra - şi, mai ales - A. nu se reface - de rău.

Ion Pillat: "Clopotul de seară sună de plecare şi mereu."

La Gemeni a trecut pe lângă noi femeia suptă, descărnată care, de opt ani măcar, dă ocol pieţei fără pauză, cu privirea neabătută nici spre stânga, nici spre dreapta, murmurând ceva nedesluşit. Femeie de care, dacă e să-l cred pe Călinescu, ar trebui să râd.

Trecutul, un soi de Dicke Berta, a mai trimis un proiectil. Ni-l raportează Mircea Mihăieş. Noi îi răspundem cu un obuz. Nu ne tăiem în săbii, ne tăiem în informatori.

Sportul mă atrage fiindcă e un concentrat de viaţă. Ca să se califice în sferturi, la campionatul european, românii aveau numai o şansă: să-i învingă pe olandezi. Planul lor a fost să nu primească gol (pe vremuri, tactica asta se numea "temporizare"). În loc să atace şi, poate, să piardă cu 4-0, ei au pierdut cu 2-0 prin non combat. Nu cunosc echipă care ar fi procedat la fel. Cum ne învaţă şi istoria, parafăm înfrângerile cu liberul nostru consimţământ.

Ştiu despre ce vorbesc. Român sunt şi eu. În jocurile cu Maxone, eu la miză mică, el ofensiv. De trei ori din patru, câştiga el.

Îl văd la o terasă pe Florin Mugur. Nu încerc să mă bucur, fiindcă ştiu.

În interviul din Observator cultural, Esterházy face o comparaţie nepotrivită, zic eu, cu scuza că e în apărarea tatălui. E tot aşa de greu să recunoşti că ai fost informator, cât ar fi să-i spui celui mai bun prieten că ai trăit cu nevasta lui. Oare ? În al doilea caz, îl umileşti pe prieten şi recunoşti că eşti un porc. În primul, te umileşti pe tine şi recunoşti că eşti un jeg. Oricine poate să judece, să decidă, dar în asimilarea celor două situaţii e ceva scabros.

De fapt, suntem încă tineri. Împlinim, chiar astăzi, 49 de ani. (Când o să apară fragmentul, vom avea 50.)

Ruşii, nicidecum favoriţi, dar nededaţi cu dilematica (să încercăm? să nu încercăm?), le-au tras o bătaie olandezilor - de care noi ne-am temut ca de extratereştri - de nu s-au văzut.

Toată noaptea m-a chinuit un miros greu, uleios, ca de alifie. Venea prin uşa deschisă. Natura. Natura nu produce numai versuri şi parfumuri. Produce şi câte un asemenea miros.

Am găsit. Cred că am găsit: Buletinul săptămânii (ce titlu fără vlagă pentru o publicaţie aşa de interesantă!). Iau vraful din mansardă şi duc, în loc, dosarul de la CNSAS. Câteva pagini din Originile romantismului, câteva din Arghezi şi trec la "Auer şi David în luptă pentru balon... Panică la poarta Unirei-Tricolor."

Caniculă, de pe acum. Nici măcar nu putem da vina pe Vechiul Regat. La Timişoara, în "imperiu", e la fel.

Iar o săptămână grea, pe căldura asta. Un cocktail, sau cum să-i zic, şi un vernisaj. Noaptea s-au bulucit amândouă în visul meu, s-au amestacat de n-am avut un moment să respir. M-am trezit ca bătut. "Tâmpit e ăsta, inconştientul, ori cine o fi!", îi spun lui T.

În 1937, România trăgea foloase de pe urma creşterii, pe piaţa internaţională, a preţului la petrol. Tempi passati, cum ar veni.

Ca să dau un exemplu despre cum stau lucrurile în viaţă: vodă Caragea, lacom şi sângeros, traduce Paul et Virginie.

În aceeaşi zi aflu că urmează să se scrie o carte encomiastică despre o lichea şi citesc cele două rapoarte ale "deconspiratului" meu. De frică, omul strecoară, sibilinic, un "nu se ştie dacă" şi un "se pare că". În rest, nu cu bunăvoinţă scrie. Scrie cu afecţiunea pe care i-o presupuneam. Aceleaşi "delaţiuni" mi-ar fi putut servi şi ca recomandări. T plânge: "Doamne!, ce au putut să facă din oameni..." Adevăraţii vinovaţi sar în ochi. Sunt de căutat în lumea afacerilor sau în parlament. Uneori trepidează de anticomunism. Li se adaugă proştii noştri tineri supradotaţi, iubitori de brigăzile roşii, decişi să construiască ei "adevăratul" comunism.