Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
În noapte de Marina Constantinescu

Drumul nopţii spre dimineaţă, zorii, ca şi acela al zilei către noapte, amurgul, mă poate scoate din timp. Puţin. Atunci, rămîn în intimitate. Puţin. Eu cu mine însămi.

Acolo, dincolo sau dincoace de timp, stă, ca un fetus, lumea mea. Îi simt mişcările, senzaţiile, plăcerea, bucuria, zbuciumul. Stările acestea decantează tot ce se strînge în minte şi în suflet. Cu noroc, cîndva, pot să rămînă esenţe.
Aceste rînduri vin de acolo, din lumea mea. Din 1994 încoace, am fost mai departe sau mai aproape de Radu Beligan. Nu am trecut peste nici o întîmplare şi nu am lăsat la voia hazardului nici o întîlnire. În tot acest interval, am încercat să-l descopăr şi să-l înţeleg. Puţin. În lumea mea, Radu Beligan este un fenomen. S-a născut odată cu România mare şi, ca şi ea, a trecut prin poveşti frumoase, prin lumină, dar şi prin întuneric. Cred că astăzi, putem să spunem că este martorul cel mai important al istoriei României moderne şi, deopotrivă, al istoriei teatrului. Teatrul merge mînă-n mînă cu cetatea, cu fermentul din care sînt făcuţi artiştii, oameni ai cetăţii. Fiecare moment de căutare, fiecare încercare de a defini identitatea naţională a însemnat, în acelaşi timp, şi o nelinişte artistică, o voluptate de a face artă, teatru, de a fi în relaţie cu timpul culturii de oriunde. Radu Beligan a trecut prin viaţă, prin istorie şi prin teatru aproape un secol. Cînd are chef, îţi permite să-l însoţeşti într-o călătorie fabuloasă în care apar oameni politici remarcabili, oameni de cultură de anvergură, artişti de mare amplitudine spirituală, moderni în atitudine, în formele pe care le modelau pentru teatru, pentru muzică şi compoziţie, pentru literatură. Radu Beligan descrie, narează, sintetizează, separă esenţa de aparenţă, pune marca inteligenţei sale pe nuanţele unui portret, pe atmosfera unui spectacol, pe vibraţiile personalităţilor cu care a poposit pe scenă, în culise, în turnee, în viaţa de zi cu zi. Iaşiul este plin de podoabe rafinate în cuvinteleimagini ale lui Radu Beligan. Energia formidabilă a tinereţii împrumută tabloului supleţe, dinamică. Apoi, Bucureştiul. Străzi, case, figuri, personaje, personalităţi, eleganţă, cultură, caractere sau nu, trupe particulare, turnee, amor, repertorii, mode, traduceri, agitaţie, frenezie. Sar şi eu în trenul care pleacă prin ţară cu Maria Tănase şi Radu Beligan. Mă văd într-un fotoliu la Comedia, Teatrul Odeon de astăzi. Radu Beligan a fost acţionar al acelui teatru spectaculos, conservat cu atenţie, o bijuterie şi nu doar o anexă a Teatrului Naţional de atunci, ce domina Calea Victoriei în rînd cu Hotel Continental. În toate poveştile lui există, parcă, pînă la un punct, o miză. O miză a artei, a vieţii asumate în numele teatrului, al culturii, în numele valorilor fără de care o naţie normală nu se poate dezvolta.
Aş vorbi despre Radu Beligan din două perspective. Ambele conduc la aceeaşi imagine. Poate nu mereu am fi tentaţi să spunem despre domnia sa că este generos. O inteligenţă sclipitoare, o cultură remarcabilă, un spirit lucid, cinic, ironic şi autoironic, o dorinţă de a nu fi strivit de timp şi de timpuri, o putere fenomenală de studiu, de muncă, o energie care nu îl părăseşte şi nu îi abandonează fibra de observator. Radu Beligan a avut, din punctul meu de vedere, două momente de graţie, ieşite din banal, din trasee să le numim normale. Ctitoria Teatrului de Comedie. Un experiment avangardist, de cota teatrului lui Barrault, al lui Kantor sau Grotowski. Numele mari ale regiei, ale actoriei şi ale scenografiei româneşti au fost acolo, cu el, în trupă sau invitate să lucreze. Ieşirea în lume, impactul şi succesul de la Paris cu Rinocerii, apropierea cu totul specială de Eugène Ionesco, atmosfera de la Teatrul de Comedie rămîn un reper absolut. Major. Fundamental. Ca şi Teatrul Mic, ctitoria lui Radu Penciulescu, ca şi „Bulandra” doamnei Bulandra şi a lui Liviu Ciulei, ca teatrul lui Tompa Miklos de la Târgu Mureş, precum ce a făcut Vlad Mugur la Craiova şi la Cluj. Implicarea lui Radu Beligan este, pentru mine, şi o expresie a generozităţii unui artist de talia lui. Ca într-o pîlnie a abundenţei, Radu Beligan a pus cu generozitate în spiritul Teatrului de Comedie probabil tot ce avea, ce acumulase, ce ştia. La o vîrstă la care miracolul există.
Poate că, în zeci de ani de viaţă şi de teatru, Radu Beligan a fost mai puţin darnic cu cei foarte apropiaţi. A fost, poate, mai puţin atent la pulsul zilelor şi nopţilor celor din jur. La şoapte, la lumini. A fost, poate, absent în clipe grele sau frumoase, în fricile mici sau mari, în spaima neputinţelor, a bolilor, a coşmarurilor sau, poate, a lipsit de la fericirea simplă, a unei secunde cît o sută de ani. Poate, la un moment dat, nu a mai ştiut să-şi arate iubirea, nu s-a mai priceput să o lase liberă ca să ajungă la ceilalţi. Gîndindu-mă şi observîndu- l mai atent, mi se pare că ultimii ani sînt anii întoarcerii cu faţa la familie. La cei de lîngă el. Aşa cum este el. Schimbîndu-şi, dacă vreţi, subiectul adoraţiei. Modificînd accentul. Viaţa lui a fost Teatrul. Protagonist al destinului său. În ultimii ani, prin teatru, Radu Beligan îşi mărturiseşte iubirea faţă de cei care i-au alimentat, cu devoţiune şi cu discreţie, puterea, vocaţia, pasiunea.
Unul dintre elementele concrete ale afirmaţiei mele este ce se întîmplă din decembrie la Teatrul Metropolis. Şi anume, spectacolul Lecţia de violoncel. Piesa aceasta este scrisă de Mona Radu pentru actorul şi omul Radu Beligan. Cu replici scurte, condensate, puternice, într-un ritm alert, cu un story captivant, fără ifose şi metafore, foarte direct şi, într-un fel detaşat, lucid, cu personaje foarte bine structurate şi conduse pe întreg parcursul textului. Fără dorinţa de a demonstra nimic cu orice preţ, Lecţia de violoncel are ceva în plus. Un soi de tensiune ce mocneşte în cuvînt, într-o tăcere, în felul în care Radu Beligan rosteşte, joacă, îşi susţine fiecare partener şi textul însuşi. Însoţitor de calibru unic al ultimilor ani ai domniei sale, Mona Radu şi-a dublat calitatea aceasta cu aceea de creator. Contaminată de forţa acestei personalităţi, Mona Radu a scris cîteva piese dominate de figura complexă a lui Radu Beligan. Tot aşa s-a născut şi Lecţia de violoncel. Radu Beligan joacă, pe un text al Monei Radu, împreună cu Lamia Beligan şi cu doi actori pe care astăzi, acum, oricine i-ar dori în distribuţie: Tania Popa şi Marius Manole. Ipostaza fiecăruia dintre aceşti actori este impecabilă. Şi sursa unei bucurii adevărate pentru cei care îi privesc. Care pot să descopere ceva nou şi autentic la fiecare!
Pentru mine, mai importantă decît o cronică a acestui spectacol, este fixarea în memorie a poveştii în sine. Mi se pare că tandreţea lui Radu Beligan faţă de cei din jurul lui, faţă de talentul lor, faţă de sensibilitatea lor, faţă de felul în care desluşesc şi fac teatru înseamnă tot atîta libertate de a-şi asuma propriile sentimente. La vedere. Generaţii diferite, timpuri diferite îşi armonizează mintea şi corpul într-un spectacol puternic, simplu şi frumos. În care există o sinceritate dezarmantă pe scenă. Un firesc rar. O poziţionare justă a fiecărui actor faţă de propriul personaj şi faţă de celălalt, faţă de ceilalţi. Teatru al unui tip de intimitate care înseamnă enorm pentru calitatea rostirii cuvîntului, pentru calitatea interpretării, pentru miza acestei întîlniri, în această distribuţie. Toate scenele în doi sînt impecabile. Lamia Beligan (Eva) şi Radu Beligan (George), familia Popa, soţ şi soţie, o relaţie în care, în ciuda a tot şi toate, iubirea există, cu trădări, cu cinism, cu ludic şi cu ironie, cu disperarea fiecăruia de a se salva cumva. Tania Popa şi Marius Manole, soţ şi soţie, familia Manoliu, la început de drum şi cariere, ostenită de nesomnul bebeluşilor, de goana după afirmare, bani, poziţie, stare. Cuplurile se desfac, îşi intersectează traseele, disperările, iluziile, proiecţiile. Dramatismul are întotdeauna la îndemînă un tip de umor unic. Un umor englez, dacă vreţi, care nu permite devieri şi alunecări melo. Este un umor ce poartă marca Radu Beligan. Regizorul spectacolului, Felix Alexa, structurează construcţia cinematografică a textului, caută detaliile şi subtilităţile unui cuvînt pentru ca actorii să fie stîrniţi să fie poate altfel, poate şi mai riguroşi, controlînd tot timpul un tip de emoţie fin pusă în senzualităţi, în adresări, în priviri şi în gesturi mici. Ca într-un carusel, protagoniştii sînt împreună, doi cîte doi, în situaţii care cresc povestea-cadru, dar şi relaţiile umane. Pur şi simplu. Fiecare scenă are fineţe, emoţie, forţă.
Atenţie, numele creatorilor ar putea să vă inducă în eroare. Spectacolul nu se joacă la Teatrul Naţional.
Teatrul Metropolis a dat lovitura cu acest eveniment!
În lumea mea, în zori sau în amurg, există intimitatea întîlnirii cu Fenomenul Radu Beligan.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara