Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
În octombrie, pe Calea Victoriei de Ioana Pârvulescu

Strada violetă

Poeţii sunt vizionari în multe feluri. Nu pot să-mi scot din minte un vers bacovian: "Oraşul tot e violet". Îmi spun în gând primele două strofe din Amurg violet:
Amurg de toamnă violet...
Doi plopi, în fund, apar în siluete:
- Apostoli în odăjdii violete -
Oraşul tot e violet.

Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet.
Mă uit de-a lungul străzii şi, într-adevăr, mulţimea toată pare violetă... De data asta nu e o simplă metaforă a toamnei bacoviene, nu e o stare de spirit care se transmite peisajului, e o realitate vestimentară. Culoarea toamnei e violetul, cu toate nuanţele posibile, de la violetul cardinal spre roz, de la lila spre un vânăt incert, de la indigo către negru. Deschid ochii cu mirare, ca doamna T. când i se recomandă galbenul încă nevalorificat de casele de modă, şi observ că mai toate siluetele încremenite dincolo de sticla vitrinei, precum şi cele mişcătoare din afara lor poartă violet. Bacovia cel mai pur. Cizme şi pantofi, eşarfe şi cordoane, rochii şi tricouri, "un roz şi violet în fâşii". Combinate cu gri, cu negru, cu bleumarin. Pe Calea Victoriei toate magazinele au tente liliachii, ca şi cum ar fi fost pictate de aceeaşi mână de pictor. O expoziţie de tablouri sub sticlă, cu risipă mov. "Fiecare, fără să ştie, pictează această lume", am citit într-o carte de istoria picturii dedicată creatorului şi umbrei lui critice, fiecare din noi pictează lumea în multe feluri, de pildă îmbrăcându-se cu anumite nuanţe, combinându-le într-un anume fel, aşa cum pictorul aşază culoarea pe pânză. Îmi cumpăr pe loc o bluză şi câteva accesorii, movul cel mai închis, în ton cu starea mea, fiindcă nu vreau să ies în evidenţă prin abatere de la modă. Am reţinut de mult, tot de la Camil Petrescu, că sfidarea modei ar fi o dovadă de mare vanitate. Abia când eşti ca toată lumea poţi trece neobservat.
Cum se impune o culoare? Invadează ochiul ca un şuvoi care adună ape, mai întâi pe neobservate, dintr-o vitrină, apoi din paginile unei reviste glossy, apoi dintr-un grup vesel: "Pe străzi elegante, ca o părere, / femeia modernă a trecut şi revine". În sezonl precedent nuanţa a fost, dacă îmi amintesc bine, oranjul, înainte maroul închis (dacă nu l-ar fi impus moda cine l-ar fi purtat?), înainte de maro un "verde crud, verde crud" care ajunsese atât de pregnant încât unele femei şi-au cumpărat ghete din piele întoarsă, iar altele automobile verde deschis, fiecare după buzunar. Cine impune o culoare? Toată lumea din jurul meu încearcă mov, vorbeşte mov, se mişcă mov. Îmi plătesc noile achiziţii şi reiau întrebarea cu glas tare.
- Cine a impus movul?
Fără să ezite o secundă, vânzătoarea răspunde răspicat:
- Cei mai mari!
Plec mulţumită. Îmi dau seama că în modă lucrurile stau mai bine decât în zona literară, unde n-ai voie să pomeneşti de "cei mai mari" - deşi ei există, iar contribuţia lor la tabloul intelectual e măcar la fel de importantă. Pornesc spre casă şi-mi potrivesc paşii după notele de toamnă bacoviană: "Parfum... incendiu violet, şi becurile aprinse / Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine..."

Biblioteca de la Stefanel

Pentru prima dată am zărit un fundal de cărţi, rafturi pline, într-o mare vitrină cu haine. Într-a­de­văr, designerul - îl felicit în gând - s-a gândit să pună un fel de tapet cu imaginea unei biblioteci, în faţa căreia se află zvelte manechine şi te invită să le semeni. Am aruncat costumelor o privire distrată, ca una care cumpărasem deja, apoi m-am uitat cu aviditate la cărţile dindărătul lor. Distingeam un singur titlu, scris cu litere mai groase, India, dar biblioteca era uriaşă şi muream de curiozitate să ştiu ce cărţi conţine. Aşa cum şi la Ikea, când mi-am ales biblioteca, n-am rezistat să nu mă uit la cărţile puse ca decor în ea: puţine şi neinteresante, scrise în suedeză, şi nici una de literatură!
Or, la Stefanel erau multe. M-am apropiat şi am avut decepţia zilei: designerul trişase. Era un singur raft de vreo zece-cincisprezece cărţi, dar multiplicate şi pe orizontală şi pe verticală, astfel că dădeau impresia unei mari biblioteci. Titlul cu India era prezent în toate modulele, iar restul cărţilor erau la fel de puţin tentante ca la Ikea. Visez la clipa când cartea bună va ajunge în vitrinele magazinelor de modă, şi la o reclamă bazată pe ideea că şi "şoarecii de bibliotecă" se pot îmbrăca frumos.

Şoarecele din biblioteca de la Kretzulescu

Ceva mai jos, pe aceeaşi parte cu Stefanel, librăria Kretzulescu. Văd în vitrina cu cărţi adevărate că a reapărut Arpagic, motanul cu "dosar" al Anei Blandiana. Răsfoiesc cartea şi, prin acele coincidenţe gând-scris pe care le facilitează literele genetice din sângele meu, după ce tocmai mă gândisem la şoarecii de bibliotecă, dau de poezia În bibliotecă şi de şoarecele care ronţăie tomuri întregi:
La început, ca să nu pară
Că are gusturi prea ciudate
A mâncat într-o doară
Cartea de bucate;

[...] Ba, ca să-şi mascheze tendinţele intelectualiste
Vreo lună s-a mulţumit cu romane poliţiste

Şi a dus ipocrizia atât de departe,
Încât a jurat să nu se mai atingă de nici o carte.

Dar n-a rezistat mai mult de o zi
Şi a început să ronţăie poezii...
Pe aceeaşi pagină e desenat motanul (cam ignorant), gata să înghită şoarecele din bibliotecă, pe care însă proprietara bibliotecii îl apără. Iar cravata de la gâtul lui Arpagic este - mai e nevoie s-o spun? - mov. Răsfoiesc cartea şi văd că şi pardesiul lui e mov şi, la fel, pe copertă, fracul greierelui sau pantalonii cu bretele ai şoarecelui. Penele rândunelelor care fac congres sunt şi ele violete şi chiar dosarul lui Arpagic e scris cu cerneală violetă. Căci de la violet la violent poate fi un singur pas.

Darabana castanie

Cobor treptele de lângă Palatul Telefoanelor. Bate vântul şi deodată aud un fel de muzică (tobe şi percuţie). În faţa mea, pe capota unei maşini verzi cad castane şi, curios, rămân acolo. Aşa observ că un bătrân castan a supravieţuit în centrul oraşului. Capota maşinii seamănă cu o masă de biliard plină cu bile. Darabana castanelor mă face să mă grăbesc spre casă. A venit toamna. Improvizez pe o temă nichitastănesciană: A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui castan sau mai bine, sau mai bine... Caut un cuvânt potrivit cu care să înlocuiesc următoarea umbră din vers, dar înainte să-l găsesc, ajung acasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara