Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
În umbra "marelui frate" de Toma Roman

Comunismul nu a avut parte de un proces asemănător cu cel al nazismului. Dintre fostele "state socialiste" doar România l-a condamnat oficial, deşi comunismul, durînd mai mult, a distrus mult mai multe vieţi şi a provocat mai multă suferinţă decât nazismul. în secolul XX, în bătălia ideologiilor, doctrina sa a avut parte de susţinători fanatici, dar şi de paznici nemiloşi. Susţinătorii, mai ales cei vestici, erau obsedaţi de aparenta concretizare a utopiei şi respingeau orice critică a ei. Cumplitele semnale din "lumea estului" erau ignorate sau explicate şi minimalizate teoretic. Iar "paznicii" aveau grijă ca nimic din marea tragedie pe care au pus-o la cale în numele ei să nu "transpire", să nu fie dezvăluit la adevăratele dimensiuni. Marea istorie a comunismului nu a fost scrisă pentru că, deşi a pierdut bătălia cu "capitalismul" (în fapt, cu democraţia), arhivele sale nu au fost în întregime deschise, iar conspiraţia pe care a regizat-o nu a fost sesizată decât parţial. De la "vagonul plumbuit", cu care Lenin a traversat Germania, aflată în război cu propria-i ţară, la crimele de masă ale lui Stalin, de la teoria "suveranităţii limitate" a lui Brejnev, la "exportul de revoluţie" din a doua jumătate a secolului XX, a trecut destulă vreme pentru ca lumea, Occidentul în special, să se convingă de realitatea unei tragedii fără precedent, de drama din spatele unei hidoase şi universale mistificări. Documentele esenţiale ale "scenariului" comunist nu au devenit însă publice, chiar dacă "piesa" a fost jucată şi cortina a căzut. în peste o jumătate de secol în estul Europei, şi aproape un secol în Rusia, acţiunea s-a desfăşurat aproape automat, actorii s-au schimbat, iar spectatorii (Occidentul) au devenit, de multe ori, interactivi. "Lumea estului" a avut timp să-şi unidimensionalizeze captivii, cu participarea - câteodată - vinovată a "lumii vestului". Moştenitorii comunismului sunt, de altfel, ei înşişi interesaţi să nu dezvăluie imensitatea unui sistem atroce, mai ales că, aproape peste tot unde el a funcţionat, au fost ultima generaţie de actori ce l-au jucat. Ce s-a întâmplat în Parlamentul României la condamnarea comunismului a fost - din această perspectivă - extrem de semnificativ.
Nu sunt, de aceea, de acord cu teza autoarei volumului de interviuri Partea lor de adevăr, d-na Lavinia Betea, care susţine că mărturiile culese de la Alexandru Bârlădeanu, Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, foşti înalţi demnitari ai regimului comunist din România, micile lor istorii ar fi reprezentative pentru marea istorie a comunismului şi a secolului trecut. Cei trei nu au fost doar martori (deşi asta vor cel mai adesea să sugereze), ci şi actori ai "piesei". Nici unul nu a jucat ca "figurant", dimpotrivă, au fost personaje centrale, cu remarcabile prim-planuri, cu posibile "replici" ce puteau să schimbe "firul roşu" al acţiunii. Ion Gheorghe Maurer, primul-ministru comunist cu cel mai lung mandat, recunoaşte - de exemplu - că numirea lui Ceauşescu drept succesor al primului dictator stalinist al României, Gheorghiu-Dej, i se datorează. Cu un alt urmaş, România ar fi arătat - poate - altfel. Bârlădeanu afirmă - alt exemplu - că a înţeles rapid precaritatea mecanismului economic etatist, dar, soldat disciplinat al "Partidului", nu şi-a permis să-l pună în discuţie. Toţi cei trei demnitari pozează în critici ai regimului, dar, în realitate au fost doar oponenţii dictaturii personale a lui Ceauşescu. Nici unul dintre ei, din varii, dar "nobile", motive (independenţa ţării, unitatea "partidului", păstrarea "deschiderii democratice" etc.) nu s-a răsculat împotriva sistemului atunci când aveau "pârghiile" lui în mâini. Opoziţia faţă de "clanul de familie" al lui Ceauşescu a început să se concretizeze abia după ce dictatorul i-a "eliberat" din funcţii, când beneficiile "sistemului" au încetat să se mai reverse din plin asupra lor. Micile istorii pe care le povestesc sunt, aşadar, de la început, mistificări. Dl. Bârlădeanu recunoaşte, la un moment dat, că "istoria nu i-a dat dreptate" şi că adevăraţii eroi ai ei sunt anticomunişti veritabili, precum Corneliu Coposu, care au suferit în închisori şi în zonele de deportare "dreptatea" regimului. Dar, acelaşi "actor" afirmă că, practic, nu ştia mare lucru despre represiunea "partidului" împotriva poporului (orice "revoluţie" având - desigur - "victime colaterale"), şi ştia foarte puţin despre nemiloasa confruntare din interiorul formaţiunii, despre lupta dintre "facţiuni", catalogate de câştigători, după conjuncturi de stânga sau de dreapta, naţionaliste sau cosmopolite. Din perspectiva marii istorii, zicerile lor sunt concludente deci numai indirect, ca documente ale unei psihologii deformate, ca mărturii despre "tehnicile de supravieţuire", ca exemplificări ale dedublării şi machiavelismului politic.
Interesul pentru carte poate veni tocmai de aici, din motivaţiile (disimulate) ale opţiunii lor pentru comunism (toţi trei având "stagii din ilegalitate", adică dinaintea celui de-al doilea Război Mondial), din mărturiile lor despre structura şi funcţionarea "sistemului", din observaţiile şi bârfele colecţionate în cercurile de conducere ale "egalilor". Cei trei au, până la un punct, un destin asemănător. Provin din clasa de mijloc, fac studii juridice, se simt atraşi de idealurile stângii. Perioada interbelică este în România Mare una tulbure. Alipirea la Vechiul Regat a Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei a pus ţării probleme greu de rezolvat, iar presiunea externă a unor vecini incomozi le-a accentuat. S-ar fi putut, aproape, spune că, la graniţe, România nu avea decât un prieten: Marea Neagră. în plus, dispariţia prematură a celor doi "piloni" ai Marii Uniri, regele Ferdinand şi premierul Ion I .C. Brătianu a destabilizat scena politică, lăsând loc ambiţiilor "mântuitoare" ale unor aventurieri precum Carol al II-lea sau C. Zelea-Codreanu. Puţini intelectuali, în raport cu floarea "inteligheţiei" româneşti, irezistibil atrasă de dreapta totalitară, s-au situat în stânga comunizantă, în minusculul şi conspiratul PC(d)R, partid ilegal (din 1924) pentru că susţinea că statul român are "caracter imperialist". Printre ei s-au situat şi cei trei, mai puţin din convingere şi mai mult din frustrări sau calcul politic, în contextul ascensiunii totalitarismului fascist fiind previzibilă ciocnirea cu "marele vecin de la răsărit", URSS-ul. Mărturisirile despre raporturile din "partidul deplin conspirat", despre presiunile Cominternului de la Moscova, despre luptele intestine ale diverselor grupuscule (cel "din închisori", din exterior sau cel "moscovit") sunt însă extrem de interesante, dezvăluind modul în care s-a gătit pentru asaltul puterii un partid aproape inexistent, dar care avea în spate o viitoare armată de ocupaţie, Armata Roşie. Abia după preluarea puterii, în urma înfrângerii în cel de-al Doilea Război Mondial, "partidul" se impune aplicând, în prezenţa ocupantului sovietic, modelul acestuia de construcţie socială. într-un partid în care "trecutul glorios de luptă" putea deveni oricând o "trădare mârşavă", Bârlădeanu, Maurer şi Mănescu şi-au făcut carierele, cu suişuri şi coborâşuri, pe baza apropierii de cel mai calculat, cel mai viclean şi, probabil, în raport cu competitorii săi de marcă, cel mai puţin cultivat conducător comunist, Gheorghe Gheorgiu-Dej. Ascensiunea lui Ceauşescu, pe care au susţinut-o după decesul lui Dej cu vaga speranţă că îl vor domina, a marcat şi începutul marginalizării lor în sistem, pensionarea reprezentând la comunişti o moarte civică, chiar dacă ea era una "aurită".
D-na Lavinia Betea a reuşit, prin promovarea acestor "mărturisiri" în care personajele îşi precizează selectiv implicările, obţinerea unor excelente documente subiective, ce trebuie însă luate cu titlu de inventar în reconstituirea adevăratei istorii a comunismului românesc pentru că, pe de o parte, regimul pe care-l slujiseră cu sârg nu mai exista şi, pe de altă parte, la limita biologică a vieţii, fiecare îşi proiecta într-un anume fel posteritatea. Există însă, dincolo de nuanţele specifice ale unor destine asemănătoare din pricina conjuncturilor în care, mai mult sau mai puţin întâmplător, au reacţionat la fel, o ciudată atitudine comună a celor trei "baroni roşii" faţă de "Partid", de conducătorul său, de deciziile acestuia. Nici unul nu ştie, decât din bârfe şi zvonuri, cum se luau deciziile în acest "partid al egalilor", nici unul nu este dispus să îşi asume vreo responsabilitate individuală pentru marile traume provocate societăţii, nici unul nu are amintiri despre crimele împotriva ansamblului comunităţii, ce par mai degrabă a fi făptuite de alţii, de necunoscuţi. Crimele din Partid sunt însă explicate aproape ca o "selecţie naturală": în lupta politică, cine pierde dispare. Câştigători cu Dej, pentru care au un fel de admiraţie necondiţionată (chiar şi slăbiciunile umane fiindu-i înţelese), ei au pierdut cu Ceauşescu, fără să accepte că, în fapt, şi în cazul lor a funcţionat aceeaşi selecţie.
"Cele mai însemnate Ťdezvăluiriť ale interlocutorilor mei - scrie, în prefaţă, autoarea - au fost informaţiile şi opiniile ce nu apar niciodată în documentele oficiale din arhive: animozităţile ori simpatiile din cercul puterii, modul în care acestea sunt influenţate de personaje aflate în plan secund prin intermediul unor legături afective, grilele de evaluare şi selecţie a actorilor din scenariile puterii, intenţiile, temerile sau speranţele care au condus la adoptarea unor decizii." Aceste "dezvăluiri", centrate pe propria persoană în cazul fiecăruia dintre cei trei, sunt, mai degrabă, importante pentru refacerea imaginii organizaţiei din care au făcut parte şi pentru care "au activat" aproape întreaga lor viaţă: Partidul. Nici o formaţiune politică din cele cunoscute (cu excepţia, probabilă, a partidelor fasciste) nu a fost atât de strict ierarhizată, atât de clar dominată de arbitrariul liderilor, atât de parazitată de o "birocraţie de partid" ("activiştii") precum Partidul Comunist. Doctrina marxistă, utopia iniţială aproape nu a contat, liderii grupării - în majoritatea absolută de o mediocritate şi o incultură crasă - necunoscându-le decât prin nenumărate filtre şi numai în linii mari. Maurer visa să scrie o carte despre marxism, Bârlădeanu încerca să sintetizeze principiile unei creşteri economice sănătoase, dar nici unul dintre ei nu au lăsat, până la urmă, o "operă" (destinată doar şefului cel mare) şi din cauză că ştiau instinctiv că în "Partid" totul se rescrie, că nu viitorul, ci trecutul este cel mai greu de prevăzut. Grupul de conducere al partidului este o adevărată "cupolă" în care fiecare îi suspectează şi este suspectat de ceilalţi, în care şantajul reciproc şi alianţele de moment sunt curente. Exemplare sunt, din această perspectivă "mişcările" lui Ceauşescu după preluarea puterii, schemele prin care acesta îşi promova şi controla fidelii, deşi "mărturisitorii" pot fi - şi chiar sunt - implicaţi, afectaţi. Experienţa lor "istorică" este însă valabilă în înţelegerea din interior a mecanismelor puterii comuniste, inclusiv a funcţionării lor după răsturnarea lui Ceauşescu în noul organism de putere, FSN -ul, condus de Ion Iliescu. Portretul pe care îl face acestuia Al. Bârlădeanu este esenţial pentru explicarea acţiunilor celui ce a dominat scena politică românească în primele decenii de după 1989.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara