Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În vizorul modernităţii permanente de Marian Barbu

Anul acesta, scriitorul Ioan Lascu din Craiova s-a aflat pe piaţa cărţii din România cu un volum de proză scurtă, denumit Începutul cuvintelor. Este o antologie a scrisului prozastic, conceput de autor în două dimensiuni stilistice: una conceptuală, sub zodia nonconformismului urmuzian, şi alta a biografismului firesc, lejer, ca emanaţie a eului creator în devenirea lui social-intelectuală.
Peste amândouă ipostazele se arcuieşte grija unei comunicări cu tentă şi detentă morfo-sintactică îndeajuns de supravegheată, poate prea intenţionat supravegheată la nivelul fiecărui enunţ în parte. Toate, dar absolut toate enunţurile din prima parte, se ipostaziază în faţa lui non sau anti. De aceea, încărcătura formulărilor este locuită de cele mai îndrăzneţe asocieri lexicale care jubilează, totuşi, în cămaşa lor de forţă, pentru a da o coerenţă, un sens şi o cursivitate întregului ansamblu epic.
În permanenţă, poetul „de ieri” dă un ajutor prozatorului de astăzi. Fie şi atunci când pe tabla de şah se găsesc termeni deveniţi concepte. Iată-l, substituit pe autor, când Maestrului, când lui însuşi, în postura de ucenic iscoditor, în perspectivă… discipol calificat. Postura de joc dublu îi aeriseşte exprimarea, fluenţa (atâta cât se poate desprinde), ca să înainteze în realizarea proiectului propus.
Desprind câteva diatribe (subtile?!) prin care autorul (universitar titrat!) îşi exprimă îngrijorarea că se discută foarte rar despre cuvinte, ca şi când nu se mai ştie nimic despre dialogurile lui Platon, despre învăţăturile reieşite din convorbirile proiectate de Serban Cioculescu, între Eudoxiu şi învăţăcel, ori de spumoasele cronici ale optimistului semnate G. Călinescu. Ca să nu mai punem în calcul neliniştea cuvintelor, emanând sensuri de diferite structuri ale comunicării, propuse de filosoful C. Noica.
Atât de rar se discută despre cuvinte. Să stai de vorbă despre vorbe… Taciturnul, care surprinde toate discuţiile, şi-a înlocuit urechea cu un dicţionar al limbii universale, editat la Turnul Babel în aproape trei mii de sensuri înaintea lui Cristos şi a neamurilor. Supuşii încercărilor şi-au jucat multe şanse care nu erau ale lor. De exemplu, fluxul elaborării, precedând şi succedând poezia. Clocotul, vulcanul, haosul de unde ies formele, imperfecte; mereu inconştient, ignorat, ţinut în întuneric, aproape ermetic. Un proces necesar înţelegerii, strâmbat prin lungi discuţii, jocuri de noroc ale fanfaronului „intelectual”. Taciturnul este singur acum la marginea ceţii.
Textul, aparent alambicat, prin întorsăturile de caz şi de macaz în etnia cuvintelor, are o calculată exprimare răsucită spre Orhan Pamuk (n. 1952), premiatul cu Nobel în 2006.
Tot eşafodajul lexical din partea întâi a succedaneelor prozastice converg spre ideea de iniţiere. Nu însă spre o doctrină ezoterică. Mai degrabă spre o înţelegere a vieţii cu toate meandrele ei, despre care Maestrul vrea să-l prevină pe ucenic. De aceea, jocul de-a viaţa, dar şi invers până se trece de copilărie, i se pare scriitorului o roza vânturilor pe care copilul din vârsta proprie se cuvine să n-o ia în absolut. Ci, doar ca pe o joacă (deh, homo ludens!).
Scrie Ioan Lascu: Nu mai vedeam. Mă întorsesem. Sedeam cu cele două mâini drepte în gura din partea stângă, direcţia est-sud-est, perpendicular pe vocale „e”. Minimele vor fi cuprinse la noapte între minus două şi plus două… grade. Mă aflam în partea dinspre mine a ceţii…
Din când în când se iau în discuţie concepte şi principii. Din categoria primelor, nu se merge pe urmele celor cunoscute în literatura de specialitate, dezvoltată în ramuri şi direcţii neaşteptate. Cele selectate de gânditor vizează mai ales universuri ale moralei, ale psihologiei, uneori de tip clinic: nemulţumire, durere, tristeţe, absenţa obişnuitului.
O cugetare, aparent formulată în trecere: Între cuvânt şi obişnuit e aproape o identitate, prin ceea ce au comun, adică irealizabilul în concret. Obişnuitul e îndepărtat, ascuns, surghiunit, e principiul.
Ingeniozitatea unor proiecţii în imaginar şi legăturile „paradoxale” între cuvinte au un reazem aparte în amintirile formulate din preajma Munţilor Parâng. Bănuiesc că numai aşa, Ioan Lascu conştientizând intelectualizarea „prea altfel” a exprimării din prima parte, în partea a doua, cu precădere la „inedite”, textele sunt mai domoale şi mai precise în actul de contur al întregului.
Încă o departajare, care se substituie concepţiei de a-şi alcătui antologia, ori tocmai fiindcă am semnalat-o, se cuvine s-o şi explicăm.
Deci, ar fi vorba şi de includerea unor schiţe, profiluri, note de jurnal – din perioade trăite înainte de ’89. Poetul intersectează, nu de puţine ori, fraza prozatorului. Iată că în răstimpuri îşi recheamă iubirile trecute prin candoarea vârstelor. Câte o figură de stil stăruie neliniştitor chiar şi când titratul scriitor se întoarce în timp cu deferenţă şi galanterie de franţuz (Vezi Încheiere la un urcuş serafimic, text datat 1984, primăvara).
Mai înainte, aminteam de modernitatea scriitorului Orhan Pamuk. Uitel reverberând într-o frumoasă descriere a lui Ioan Lascu, care mi-a amintit de nobila literatură persană: Umăr aburit deasupra începutului de vară, în timp ce pomeneam între patru ochi şi patru pereţi cele patru plante primordiale: vrejul, câinele, mâna şi muntele.
– Amintiţi-vă: toate în una!
– Hanna, cu mintea te-am chemat, îţi latră câinele în traistă, sau îţi latră traista, sau traista se latră pe sine, fiindu-i frică de infinitatea câinelui? Sau traista lătrând, înlocuieşte lătratul ce-o latră, la rece? Hanna, uscă-mi tu fruntea, în reci broboane te strig. Te văd, nu te şterg, te ascund în câteva culori, în câteva perdele verzi, în Cenuşăreasă (…) Dă-mi întâiul tremur al fiinţei, dă-mi o culoare. De atâta vreme, atât de mult, Hanna, te-am rugat să urcăm muntele.
Este ceva aici, fie şi în acest scurtisim paragraf, ecouri bine pitrocite din avangardism.

N.B.
Există foarte multă poezie şi în această a doua parte a travaliului narativ, încât se poate alcătui un puzzle în culori vizibil stilizate, ca să intrăm în arborescenţa lexicului folosit de autor.
Deducem, fără drept de apel, că Ioan Lascu se afirmă ca un mărturisitor al transferurilor existenţialismului prin furcile caudine ale suprarealismului. Pledoaria prozatorului, prin întreg ansamblul, este pentru formularea concentrată, fiindcă doar atunci, crede autorul, se exprimă idei, gânduri nobile de sorginte filosofică. În cazul acela, descrierile de peisaje din preajma munţilor trebuie să fie sobre, demne cu măsură, nu languroase fără ţinuta de gală a limbii române.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara