Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Naşii fără dinţi de Mircea Mihăieş


În mod normal, upper-cut-ul recepţionat de pesedei din partea Uniunii Europene ar trebui să mă umple de bucurie. Îmi văd confirmate, de la cel mai înalt nivel, toate diagnosticele puse actualei, iresponsabile, puteri. Am scris — şi n-am fost singurul — sute de articole pe tema aroganţei şi orbirii arătate de pesedei. Mare prost trebuie să fii să ignori avertismentele Occidentului, bazându-te doar pe şmecheria tradiţională şi pe experienţa limitată a coruperii sau a “împrietenirii” cu unii funcţionari de la Bruxelles ori din alte capitale europene. Dincolo de mizeria morală a unora dintre ei (vezi cazul Matser), regulile şi instituţiile funcţionează în cele din urmă.

Să te consideri cu sacii în căruţă şi, simultan, să te îneci la mal, e, în sine, o performanţă. N-am, însă, nici o bucurie că suntem ameninţaţi cu trântirea uşii în nas. Motivul e simplu: de suferit vom suferi tot noi, oamenii de rând. Oricâtă mizerie va fi în România, oricât va bântui sărăcia, nemernicii care ne-au adus la sapă de lemn s-au pus la adăpost. Au conturi în străinătate, afaceri prospere ce se vor derula şi în continuare. Prin urmare, drumul spre Europa e unica şansă ca, în anii următori, să n-ajungem cu toţii să cerşim prin şanţuri.

Doar cine n-a observat regrupările din interiorul partidului e uimit de situaţia-limită la care s-a ajuns. În ciuda sondajelor, în ciuda exprimării pe-o singură voce, în ciuda reţelei strânse de interese ce-i leagă pe oamenii lui Năstase-Iliescu, monolitismul partidului e departe de perfecţiune. Printr-un paradox pe care vor trebui să-l dezlege oamenii lui Dâncu, ceea ce face forţa partidului — sistemul mafiotic — reprezintă şi slăbiciunea lui mortală. Disensiunile dintre îmbogăţiţii de partid şi cei care-au făcut carieră pe baze ideologice („dând cu papagalul”, cum se spune) a ajuns la un punct critic.

La o analiză atentă, constaţi că pesedeii nu conduc de fapt societatea românească. Ei se află la volanul unei maşini ce nu mai răspunde la comenzi. Poate Adrian Năstase să declare orice, să ameninţe că va lua măsuri, că va demite şi va tăia în carne vie. Rezultatul e nul. El nu controlează de fapt, absolut nimic. Naş edentat într-o lume de mafioţi duri, el e privit ironic de către parveniţii plini de bani. Ştiind cât îi e de fragilă puterea, el nici nu încearcă, de fapt, să ia vreo măsură. Se rezumă la transmiterea, prin televizor, a unor mesaje despre care toată lumea ştie că vor rămâne vorbă goală.

Urlă Europa, de ani de zile, că la Justiţie se petrec aberaţii, dar Năstase nu e capabil s-o schimbe nici măcar pe suprarealista doamnă Stănoiu, darmite să reformeze sistemul. Oricât ar face pe independentul, Năstase e de fapt prizonierul unor structuri mafiote care se mişcă după propria logică, şi nu după sunetele emise printre buzele ţuguiate ale premierului. Dacă n-a avut el curajul să le arate măcar obrazul baronilor din provincie, cum o să poată reforma, într-un timp record, aşa cum cere Uniunea Europeană, întregi sectoare infestate de purulenţa corupţiei?

Baba-oarba jucată de pesedei cu funcţionarii europeni s-a împotmolit rău de tot. Din acest moment, când Occidentul îşi dă seama ce probleme e pe cale să-şi ia pe cap şi pe cine admite în casă, orice menajamente vor fi lăsate de-o parte. Frumoasa perioadă a intenţiilor nobile, neurmate de nici un gest practic, a apus. De-acum, vorbăria e înlocuită cu o militărească cercetare a celor mai intime dintre componentele mecanismului social. Echipa Năstase nu e capabilă să asigure „igiena” cerută de Occident. Ca principali producători de mizerie morală, năstăsioţii n-au cum, obiectiv vorbind, să facă, începând de mâine, contrarul potlogăriilor comise până acum. Justiţia a avut şi are în continuare un rol imens în propagarea modelului mafiot tutelat de guvern, parlament şi preşedinţie. În loc să le bată el obrazul corupţilor, aceştia pot s-o facă nu doar mai rapid, ci şi cu argumente: „Toa-şu prim, se poate să ne superi? Tocmai pe noi, care te-am făcut ceea ce eşti?!”

Stabilitatea P.S.D.-ului e mai fragilă decât oricând. Ideologia nu mai reprezintă, în acest partid, absolut nimic. Carieriştii de toate nuanţele, escrocii, ticăloşii cu patalama, bestiile şi tupeiştii de obor s-au aciuit în noua Curte a Miracolelor siguri că-şi vor întâlni semenii. Partidul nu poate fi reformat, pentru că nu e nimic de reformat: chiar strecurate prin sita deasă, zoaiele tot zoaie rămân. Social-democraţia românească a ajuns o batjocură numai bună de împins pe sub uşile pensionarilor şi-ale dezmoşteniţilor soartei. Din nefericire, nici unul dintre aceştia nu întreabă ce s-a ales de fondurile de pensie şi de cotizaţiilor lor de sănătate. Se zvoneşte că de la anul va deveni obligatorie asigurarea pe viaţă a fiecărui angajat. Grija faţă de om, veţi spune. Aiurea: o modalitate încă insuficient explorată de a stoarce ultimul bănuţ de la cetăţean.

Situaţia e atât de tensionată, încât ameninţările nici măcar voalate dintre vârfurile pesediste nu mai pot fi ascunse (vezi organizaţia de Constanţa). Ascensiunea unor outsideri precum Mitrea sau Dan Ioan Popescu în poziţii de unde-l talonează puternic pe Năstase, nervozitatea arătată ori de câte ori sosesc urechelile de la Bruxelles nu oferă, nici pe departe, imaginea unui partid sigur de sine. Pe lângă directorimea de pe vremea lui Ceauşescu, pe lângă securişti şi activişti, în PSD au intrat şi oameni fericiţi să câştige un ban nefăcând nimic. Adică profitând de mai vechile lor abilităţi de „gurişti” în slujba oricărui stăpân. Astfel de ambiţii limitate nu mai corespund fazei actuale a evoluţiei societăţii româneşti. Mulţi dintre oamenii de aparat încep — cum spuneam — să-şi pună întrebări privind uriaşele diferenţe sociale dintre ei şi colegi cu nimic mai breji, dar care au ajuns, nu se ştie cum, la averi colosale.

Complotul mediocrităţilor, perfect valorificat în orice democraţie, va crea inimaginabile probleme acolo unde Năstase-Iliescu se aşteaptă cel mai puţin: în rândul propriilor cadre. Ţara e prea săracă pentru a-i satisface pe toţi doritorii de înavuţire, iar cei ajunşi, peste noapte, la milioane de dolari, nu dau nici un semn c-ar dori să-şi deschidă pungile pentru amicii rămaşi la coada plutonului. Social-democraţie — fie, dar nu pentru căţei! „Solidaritate socială”? Câtă vreţi, dar nu pe buzunarul nostru! Libertate a şanselor? Desigur, dar nu în ograda noastră!

Când se mândrea că-i va ţine la pieptul său pe toţi cei săraci şi cinstiţi, Iliescu se referea, desigur, la votanţi, nu la votaţi. Dacă în privinţa nivelului de trai prindem cu greu un loc în prima sută de ţări ale planetei, capii social-democraţiei româneşti n-au nici o problemă să se plaseze pe locurile fruntaşe ale milionarilor autohtoni. Nu neg că există o fascinaţie a celor sărmani faţă de bogăţie. Mai precis, un anumit fel de bogăţie: a urâţeniei cu sclipici, a kitsch-ului greţos, a opulenţei bolnave. Bogăţia şemineului de marmură alături de care se află goblenuri gen „Răpirea din serai”, dar şi, aruncate neglijent, mai multe lingouri de aur.

Pentru prima oară în istoria sa, PSD-ul a atins contradicţia perfectă: a devenit un partid al elitelor bogate ce pretind că fac politica maselor sărace. În campania ce vine, ei vor trebui să răspundă şi unor întrebări privitoare la această nepotrivire de... caracter. Iar răspunsurile nu vor fi cu siguranţă de genul celui dat de actorul Mălaimare surprins că vine la o şedinţă a partidului cu o maşină a parlamentului, adică a poporului. În loc să-şi recunoască potlogăria, individul care ne ameninţa, mai an’, cu mitraliera a dat-o pe surzenie: „Nu înţeleg întrebarea!” Păi, dacă nu înţelege o întrebare atât de simplă, de ce ar trebui să-i înţelegem noi răspunsurile?!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara