Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Naţiunea - geneză, prezent şi viitor de Z. Ornea


Am scris despre precedentele cărţi ale d-lui Lucian Boia care analizau miturile fondatoare ale românilor, reexaminîndu-le critic. De astă dată revine în librării cu un dens şi pasionant eseu intitulat Două secole de mitologie naţională, în care aşează sub reflectorul analitic concepte devenite simbol ca naţiune, naţionalism, stat naţional. Întrebarea de la care porneşte este dacă aceste concepte reflectă o realitate obiectivă sau sînt expresia unei mitologii materializate. Întrebare, ea însăşi răscolitoare, căreia îi adaugă alta, şi anume dacă aceste concepte definesc permanenţe sau sînt, de fapt, numai o fază a istoriei recente pe cale de a se încheia. De la vestitul Ernest Gellner (Naţiuni şi naţionalism), pe care dl. Boia - de ce? - nu-l citează, ştim că naşterea naţiunilor este concomitentă cu momentul apariţiei - in nuce - a industrialismului şi că în etapele preindustriale nu se poate vorbi de naţiune. Dl. Lucian Boia adaugă ideea că "naţiunea este un concept cu încărcătură simbolică" şi că, în fapt, "cariera ei începe atunci cînd vechile cercuri de sociabilitate nu mai fac faţă complexităţii noii faze istorice". Aceste cercuri mai vechi de sociabilitate e un alt nume pentru structurile tradiţionale, iar naţiunea a devenit, astfel, o formulă a solidarităţii specifică epocii moderne, industriale aş adăuga eu. Apariţia ei este situată, de analiştii avizaţi ai chestiunii, dincolo (adică în partea ultimă) de secolul al XVIII-lea în Occidentul Europei. Etimologic, romanii înţelegeau prin acest cuvînt trib sau popor. Oricum, naţiunile, atunci cînd s-au constituit, au pornit de la etnii (spaţii lingvistice). Două sînt cărţile fundamentale care, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care au contribuit la fortificarea ideologică a conceptului de naţiune: Contractul social (1762) al lui Rousseau şi Ideile asupra filosofiei omenirii (1784) de Herder. Indiferent dacă Rousseau punea accent pe ideea suveranităţii poporului iar Herder stăruia asupra diferenţierii popoarelor, prin caracterul distinct, manifestat prin limbă şi cultură, e limpede că de la aceste două cărţi capitale porneşte întreaga discuţie despre naţiune şi naţiuni. Miracolul naţiunii a fost că s-a găsit un liant care să solidarizeze grupuri umane, de o provenienţă comună. E un principiu abstract ca atîtea altele, care a creat însă o legătură socotită, pe nedrept consideră autorul nostru dl. Lucian Boia, perpetuă, cînd, de fapt, ca orice construcţie ideologică, trebuie să ţină seama şi de sfîrşitul ei previzibil. Apoi, dl. Lucian Boia pătrunde mai adînc şi pornind de la ideea că "naţiunea este o mare solidaritate", consideră - o fi avînd dreptate? - că limba, religia, teritoriul, istoria, structurile economice (specifice, totuşi, naţiunilor) nu sînt obligatorii. Naţiunea se poate constitui de către o elită şi fără unul dintre aceşti factori (dar nu toţi). Raportarea naţiunii, consideră dl. Lucian Boia, la etnic este uneori principalul liant al unei construcţii naţionale (limba fiind expresia ei). Dar, oricum, etnia poate oferi trăsături bine cristalizate în societăţile primitive, dar, apoi, către modernitate, limba devine definitorie. Deosebirile între naţiuni devin acum sociale şi de stadiu istoric, amîndouă exprimîndu-se prin limbă (cel mai puternic liant dintre toţi cei utilizabili), creatoare sau purtătoare a unei culturi comune. Revoluţia din 1789 a favorizat Franţa să cîştige bătălia lingvistică (învingînd dialectele separatiste). Dar Ungaria dualistă (1867-1918), încercînd să asimileze proiectul francez, n-a izbutit să creeze o singură naţiune cu limbă unică, pentru că minorităţile naţionale s-au opus, utilizînd şi cerînd oficializarea limbii lor proprii, naţionale. Sîrbii şi croaţii au descoperit, pe la 1820, că vorbesc (dincolo de varietăţi dialectale) aceeaşi limbă (sîrbo-croată), punct de plecare al unei potenţiale naţiuni iugoslave. Dar odată, azi, dezmembrat acest stat, sîrba şi croata sînt declarate limbi distincte. Ca element liant, religia poate fi, uneori, la fel de
Naţiunea este, totuşi, un concept democratic (născut sub această zodie), de aceea intelectualii progresişti, de la 1789 la 1848, au fost naţionalişti convinşi şi entuziaşti. Şi asta deşi interesul naţional îl definea nu poporul, ci o elită, un regim politic. Dar nu trebuie ignorat nici faptul că era naţiunilor este şi cea a marilor masacre ale istoriei, toate atent sugrumate. Şi tot era naţiunilor este cea a marilor expansiuni europene. Acea psihologie a popoarelor (Volkerpsihologie), creată, în 1859, de Lazarus şi Steinthal (în care au învestit atîta încredere Xenopol şi Eminescu) susţinea că fiecare popor este altfel. Ce s-a ales din această teorie azi, se ştie. S-a risipit în neant, de nimeni azi considerată. Dl. Lucian Boia are dreptate: "Nu te naşti, biologic vorbind, german sau francez, dar înveţi în familie, la şcoală şi în societate cum să fii un bun german sau un bun francez". Aş releva şi ideea, bine argumentată, după care naţiunea singură nu s-a dovedit capabilă să asigure ordinea şi stabilitatea lumii. S-a constatat, dimpotrivă, o destabilizare continuă a fenomenului naţional. Interesant, prin consecinţe contrarii, este şi ideea că naţiunea este unică pentru că are o aceeaşi limbă. Omogenizarea este un fenomen ideal, dar continuu contrazis de realitate, de permanentele şi inevitabilele oscilaţii şi modificări. Şi exemplul cel mai evident este ceea ce se numeşte inclasabila Elveţie, dar îl descoperim şi în alte ţări, cum e, de pildă, Turcia, unde după genocidul armenilor din 1915, apoi după exodul impus al grecilor (aproape un milion şi jumătate), au rămas kurzii, care însă nu sînt recunoscuţi ca entitate naţională, ci asimilaţi drept turci. Apoi, berberii în Maroc şi Algeria (33% din populaţia Marocului şi 25% din cea a Algeriei) nu sînt consideraţi unităţi naţionale distincte, deşi ei au fost, mai ales în Maroc, populaţia autohtonă, cucerită de arabi. Nici Polonia, creată prin Tratatul de la Versailles, era departe de a fi o naţiune coerentă, ci un amalgam de polonezi, ucrainieni, bieloruşi, germani, evrei. Şi cehii fuseseră, pînă în 1950, departe de stadiul omogenităţii de vreme, ce în 1930 ei reprezentau 68,4% iar germanii 29,5%. După al doilea război mondial, Stalin, printr-un act brutal, a expulzat trei milioane de germani, realizîndu-se dorita omogenizare. Dacă în Franţa procesul unificator s-a realizat, în Marea Britanie şi Spania nu a ajuns pînă la anularea unor spaţii distincte de identitate (Scoţia, Catalonia). De adăugat faptul că protestantismul a favorizat peste tot evoluţia spre naţiune datorită traducerii Bibliei în fiecare dintre aceste ţări, contribuind la unificare lingvistică şi culturală (Anglia, Germania, dar şi Olanda, Danemarca, Suedia, Scoţia). Dl. Boia are dreptate cînd afirmă că "dacă unele state şi-au inventat naţiunile, alte naţiuni au trebuit să-şi inventeze statele" şi oferă ca exemple Franţa şi Germania (cele două variante ale modelului contractual-politic (Rousseau) şi etnic-cultural (Herder). (Dar nici unul dintre aceste modele nu se verifică în cazul Austro-Ungariei de pînă la 1918). Realitatea de după primul război mondial a inventat, în destule cazuri, state naţionale (Iugoslavia, Cehoslovacia), noi, România, oferind un caz aparte, creindu-se un stat naţional unitar deşi între provinciile nou alipite erau acute deosebiri (Basarabia marcată cultural de influenţa rusă şi Transilvania ca şi Bucovina, părţi ale Europei Centrale). Şi aceasta s-a putut realiza datorită preponderenţei masive a elementului etnic românesc (aproape 75% din structura populaţiei). Şi ţara noastră a rezistat ca stat naţional (minus raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord) şi după al doilea război mondial. S-au dezmembrat însă şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. O modernitate de imitaţie a căpătat procesul naţional în Africa, cu state artificiale create de europenii colonizatori. Apoi, ţările inventate de europeni au devenit naţiuni ca urmare a procesului de decolonizare (aproape, crede autorul nostru, ca şi în Europa). Dar dincolo de statul naţional, în Africa, de fapt, c
Într-un alt dens capitol, dl. Boia constata că ideea naţională a triumfat pînă şi asupra comunismului, altfel spus asupra celei mai bine structurate dintre ideologiile moderne. I-aş aminti că Xenopol al nostru prevăzuse acest lucru, la începutul veacului, atunci cînd socotea că factorul contracarant al seriei socialismului este cel naţional. Dilematice şi delicate cu totul sînt noile puncte de vedere (unele realizate faptic sau în curs de înfăptuire) privind naţiunea şi statul naţional, de vreme ce în Apus se şi practică soluţia postnaţională, în vreme ce Răsăritul se străduie să demonstreze vitalitatea acestui concept de naţiune şi stat naţional. În Apus, azi, se propune echilibrarea sentimentului naţional (nu ştergerea lui) prin apelul la alte valori, nesubordonate celui dintîi. Antropologii, politologii şi chiar istoricii propun valorizarea individului ca un principiu concurent cel mai potrivit. "Între drepturile omului şi îndatoririle lui, accentul cade astăzi, mai apăsat, pe prima parte a acestui ansamblu. A muri pentru patrie a încetat să pară un lucru chiar atît de nobil sau de la sine înţeles. Cu atît mai mult cu cît în numele Patriei (care nu vorbeşte niciodată!) elita politică, un guvern sau altul, şi-au angajat nu o dată naţiunile în conflicte care s-au dovedit rău inspirate". Exemplele Indochinei franceze, al Algeriei franceze sau al Vietnamului pentru americani sînt deplin lămuritoare. De altfel, acum se pune accentul pe armate de profesionişti (care elimină recrutările obligatorii), şi la noi pregătindu-se o astfel de reformă a armatei. Iar în destule ţări ale Europei minorităţile prevalează asupra statelor naţionale (Scoţia, Spania, Belgia, Irlanda de Nord, chiar Franţa) sau, cu o expresie a autorului nostru, voinţei asimilatoare succedîndu-i tentaţia autenticităţii culturilor locale. Mai ales că, în ultima vreme, minorităţilor autohtone li s-au adăugat cele constituite, în multe ţări europene şi în SUA, prin imigrare. Şi, la toate acestea, se adaugă proiectul unificării europene, economice şi politice, dispărînd pînă şi simbolul naţional al monedei, prin crearea monedei unice europene. Va fi aceasta, se întreabă legitim dl. Lucian Boia, o Europă de naţiuni sau Europa va sfîrşi prin a asimila naţiunile, devenind o mare naţiune, ca SUA? Deocamdată, constată autorul, predomină conceptul unei Europe de state, în care naţiunile vor continua, diminuate, să existe. Dar nici soluţia Europei federalizate nu e de neglijat, azi, dar mai ales, în viitor. Soluţia viabilă, la conflictele naţional existente, pare a fi cea experimentată în Europa occidentală: unitate supranaţională, ştergerea frontierelor, regionalizare. Conceptul de naţiune, care şi-a avut epoca sa de glorie, se estompează fatal, deşi îşi păstrează unele atuuri incontestabile. Şi va apărea, în viitorul îndepărtat sau mai apropiat, şi ideea unei limbi comune indispensabilă (va fi ea engleza, azi deja practicată?). Autorul conchide inteligent că viitorul previzibil este acela al unor "naţiuni "atenuate", prin extirparea factorilor susceptibili de a genera intoleranţă şi conflict, dar totuşi naţiuni distincte. Europa este încă un ideal, naţiunea o prezenţă efectivă". Repet, concluzie inteligentă şi rezonabilă, la capătul unei analize încărcate de explozibil.


Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.