Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Înaltele Toamne de Barbu Cioculescu

În anii mei şcolari numele anotimpurilor se scria cu majuscule - obicei boieresc, dacă nu ploconire la cea mai vorbită limbă a vremii, cea franceză. Dintre toate, cel mai sărbătorit anotimp era primăvara, al renaşterii naturii, al unor noi, plăpânde, dar cât de verzi frunze, făgăduind soare şi luni întregi de binefăcătoare căldură. în timpuri imemoriale, a ieşi din iarnă însemna a supravieţui.
De mic, cel mai mult mi-a plăcut Toamna, cel puţin în primele două treimi ale ei - Toamna dimineţilor cu soare în crucea cerului, luminos pe cel mai albastru cer, cu văzduhuri agreste, iar pe la începutul lui Noiembrie cu magnificele cromatici în galben, roşu, mov pe coastele urcătoare ale măgurilor, în peticele de pădure ale şesului. Iar în curţi, straturile de regina nopţii, clătinate de zbuciumul vânturilor de seară, slobozeau cel mai tare miros de floare a grădinilor - şi cel mai iubit.
Domneau, mai cu seamă, florile de târziu ale Toamnei, dimineţile roşii, crizantemele imperiale cu petale mai fine decât aripa libelulei, aurii, albe până la transparenţă, cu acel iz puternic învingând primele rafale de frig. Iar acestea, tot dimineţile, la deschiderea ferestrelor stârneau o poftă de viaţă, de împlinire, de făpturi, pe care nici un alt anotimp nu o cunoştea, când se înfiripa acel sentiment liniştit triumfal, tonic, în deplina senzualitate a percepţiei clipei. Te simţeai parte a unui mister asupra căruia nici o culpă nu apăsa, în păcătoasa condiţie a omului. Şi chiar lanţul de ploi care te închideau în cămările tale tot mai reci, îşi avea şartul lui - dacă nu tocmai farmecul, pe vremea largilor umbrele ce te ocroteau din toate părţile.
Era vârsta când, citind titlul cărţii lui Tudor Arghezi Ce-ai cu mine vântule?, îi intuiam doar mângâindu-i coperţile aurii torsul existenţial - şi când aflam, cu înţelegere, că Toamna era şi anotimpul când mureau tuberculoşii - poeţi şi proletari - pare-se că în urma acelei sete de viaţă caracteristică maladiei, curmată de umezeală, frig şi întuneric.
Dintr-o copilărie ocrotită ţin minte descărcarea lemnelor de foc - singura traducere în versuri pe care am încercat-o vreodată a fost aceea din Baudelaire: "Bientôt nous plongerons dans les froides tenebres..." cu sunetul butucilor căzând pe caldarâm. Pentru că mai exista o toamnă, toamna gospodărească, sezonul corespunzând zicalei "toamna se numără bobocii", toamna pregătirilor pentru apropiatul asediu al iernii. Cu acesta nu era de glumit într-o lume care se troienea cu lunile, la cheremul săniilor, al viscolelor, iubită de cei puternici, lunecători pe schiuri şi suflători pe nări de aburi fierbinţi.
Cât priveşte toamna gospodărească, ea începea în momentul când legumele, zarzavaturile, fructele se aflau în cel mai fast ceas al înfăţişării, în acea bogăţie de culori specificată de faptul că sunt de mâncare. Casele familiilor ce dispuneau de un minimum de mijloace şi toate ale clasei mijlocii se transformau în ateliere sau laboratoare. Prin curţi, în mari cazane, se fierbea bulionul, care se trăgea apoi în sticle smolite la dop - căci trebuia să reziste o întreagă iarnă. în pivniţe - o casă fără pivniţă era de neconceput - se curăţau butoaiele pentru murarea verzelor - aţi gustat moarea de curechi? - se spălau damigenele pentru murături, se aranjau lăzile cu pământ pentru morcovi, sacii pentru cartofi şi ceapă. O încăpere anume găzduia rafturile cu sticle de vin, butelcile cu ţuică.
Pe maşinile de gătit - cu lemne, cele mai multe - se preparau dulceţurile, şerbeturile, marmeladele, magiunurile, pasta de gutui, o activitate care agita până la epuizare partea femeiească a casei. Gospodine de prima mână produceau conserve la domiciliu, umpleau borcane cu zacuscă, tocau mânătărci, murau ciuperci, într-o întrecere care le antrena onoarea. Soţi grijulii aduceau acasă buteliile de porto şi gin ale fabricii Zwac din Arad, lichiorurile casei Iuliu Meinl, cutiile de macrouri fabricate la Buftea de un prinţ în bunele graţii ale reginei. Cei care nu posedau podgorii cumpărau vinuri de la Rhein sau de la Mott, mari producători, - sau produceau în bătătură vin de măceş.
Alba franzelă se cocea în casă, dar şi cea de la Gagel sau de la Herdan era gustoasă, cozonacii se preparau numai şi numai în casă. Ca şi coliva, de altfel. în cămară se rânduiau lădiţele de zahăr cubic - cel tos era o raritate - sticlele cu ulei şi oţet - marca Cocoş, dar mai era şi un oţet Urdăreanu! - piperul, boiaua, pungile de făină şi mălai, totul bine ambalat şi dispus în spaţii adecvate îngăduiau clanului familial să petreacă săptămâni fără să iasă din casă, mai primind şi oaspeţi, la o adică. Acoperită de zăpadă până la ferestre, casa era o fortăreaţă pregătită pentru cele mai aspre asedii. Gurmanzi, gurmeţi, consumatori afiliaţi dietelor nu se puteau plânge de lipsuri. O glumă a tatei suna aşa: "Luaţi, gustaţi, nu vă uitaţi că nu este".
Cumplitele zvârcoliri ale istoriei au şters de pe faţa pământului chibzuitele socoteli ale părinteştii generaţii. A ieşi cu sacoşa la cumpărături zilnice, a te întoarce cu câteva legături de zarzavat - garantat din import - şi cu un număr impar de pacheţele conţinând strict hrana zilei în curs e un obicei generalizat ce nu miră, necum scandalizează pe nimeni. Progresele tehnicii le-au despovărat pe gospodine de ceea ce le făcea de neînlocuit. Ele robotesc mai departe, dar prin birouri, laboratoare, fabrici, agenţii, la sol, în aer şi pe apă. Câte unele se lasă în voia celui mai vechi dintre instincte şi nasc copii. Tot mai puţine şi, desigur, o singură dată. A şti să pună apă la fiert este ceea ce se poate pretinde, obiectiv, unei consoarte. Restul se negociază. Bucureştii mirosurilor de mâncare ieşeau pe un geam, Bucureştii cârciumilor şi birturilor populare, oraşul în care puii de găină se tăiau la colţul străzii, iar olteanul cu cobiliţa aducea peştele încă zvâcnind la poartă, în timp ce blocurile de gheaţă soseau cu camionul cu cai rămân fotografiaţi în memoria octogenarului. Dacă îi pici în gheare, îţi va vorbi de fineţurile de la Dragomir Niculescu, de mezelurile de la Rocus şi Paţac, de şunca cu silitră, preparată în casă, de băcăniile pe a căror firmă scria "coloniale şi delicatese" şi unde icrele de Manciuria se luau cu polonicul dintr-un butoi.
A fost o perioadă istorică foarte curioasă când kilogramul de banane costa mai scump decât cel de mere indigene sau cel de struguri, de prune. Când se putea mânca o pară apucând-o cu mâna din pom - tempi passati, cum zice neamţul! - o altă vorbă a tatei. Să se fi stăpânit în aşa măsură tradiţia încât nimic, dar absolut nimic din cele ale trecutului secol, de mine cunoscute, în ultimele sale trei sferturi, să nu fi rămas? Au murit actanţii, s-au stins obiceiurile, istoria dormitează în muzee...
însă nu cu toţii, nu cu toatele - şi nu pretutindeni - mai fiinţează câteva sate, încă nepărăsite, unde gospodinele trebăluiesc, înainte de a lua drumul Spaniei, orăşele din Nord, unde câte un liniştit gospodar îşi rânduieşte proviziile pentru iarnă, cu sorturile şi în cantităţile pentru o sută de zile. Văzurăm, la televizor, cel care ţine astăzi locul ghicitului în cărţi, pasenţelor, ghicitului în cafea, în palmă etc, un înzestrat gospodar, foarte priceput în ale agriculturii şi mişcării de bani, cum i se aduceau lăzile cu caltaboşi, cum se făcea comanda pentru o sută de litri de palincă. Era vorba şi de un viţel, de un purceluş, pentru împăratul, cum sunau vocile ce-l revelau ca pe un bun stăpân. Ce scandal, ce hai, câtă izbucnire de patimi, din ce obscure străfunduri, lovind într-un senior al locului ce-şi chivernisea pivniţa, hambarul, podul, acareturile în fine, cu cele ce urmau a-i îndulci existenţa în viforoasele săptămâni ale lui februarie. Om vrednic, bărbatul lucra în capitală, dar revenea adesea la căscioara lui de patru caturi şi douăzeci şi patru de încăperi - să se refacă.
Adică ce-ar fi vrut infernalii de trăncănitori care i-au sărit în cârcă, să vină acasă cu o sută de grame de parizer de pui, în hârtie? Cu trei cepe şi o salată? Cu jumătate litru de apă plată? Să se dea jos dintr-un Logan? Chiar aşa?
în prima mea călătorie la Paris, din cele mai puţin de treizeci pe care le-am efectuat, mi-a rămas în minte scena când, pe Boul. Felix Faure, către Rue du Commerce, am văzut-o pe Sanda Stolojan cu un coşuleţ pe braţ, săltând voios către casă, iar în coşuleţ, două felioare de şuncă, făcute sul, artistic, ce e drept, în ţiplă şi staniol. Nu m-a zărit, nu i-am ieşit în faţă. Atunci.
în ultima clipă mi se aduce la cunoştinţă faptul, din cale afară de comentat, că bossul ar fi pretins şi o sumuliţă de bani, în euro, bineînţeles, sumuliţă care nu i-ar fi ajuns nici la acontarea unei garsoniere. Făuritorii de opinie de astăzi, deşi cei mai mulţi trecuţi de jumătatea vieţii, nu ştiu de străvechiul obicei de a i se da oaspetelui, după un prânz îmbelşugat, nişte bani, pentru ceea ce se numea în epocă, oboseala dinţilor. Ienicerii eliberatori introduseseră obiceiul care, iată, s-a mai păstrat.
Acum toată suflarea românească îl huleşte pe bătrân, care s-a retras demn în locuinţa lui, de unde poate adăsta timp îndelungat vrajbele iernii, tocmelile justiţiei, în depărtate anotimpuri.
Vecini invidioşi i-au scris pe gard: mită, partidul istoric din care făcea parte, l-a caterisit. Dacă nici viţelul, nici purceluşul nu mai vin, ciorba va fi rece, iar palinca slabă şi neparfumată, o lacrimă i se va scurge de-a lungul nasului. Dar, revenindu-şi bărbăteşte, va cere să i se aducă pomana porcului, din gospodăria personală. Şi palincă din ceea veche, din anii trecuţi. Căci vom mai fi ce-am fost, şi chiar mai mult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara