Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus Matei Călinescu:
înapoi la dialog de Cristian Pătrăşconiu

convorbirile... pe care Daniel Cristea- Enache le-a realizat – şi pe care, iată, de puţin timp, le-a şi publicat într-un volum masiv şi cochet la Editura Cartea Românească – cu Nicolae Manolescu pledează între altele, şi o face foarte convingător, cauza acestei literaturi de nişă pe care o reprezintă cărţile de interviu şi pe care, aş zice, piaţa noastră editorială mai ales din ultimul deceniu o alimentează copios cu multe, din ce în ce mai multe apariţii.

Mai întîi, scurtissim, la modul general despre cărţile de interviuri (fie ele în format de „unu la unu” sau antologii de mai multe interviuri, cu mai multe nume / personalităţi): avem de-a face cu un tip de literatură realmente spectaculos, deşi nu foarte uşor de realizat. Dintre deja foarte multele cărţi de interviu care populează piaţa noastră de carte, cu privire la cele bune şi foarte bune este de subînţeles prezenţa unor interlocutori-subiecţi redutabili (cînd sunt şi purtători de şarm, este cu atît mai bine) şi de presupus multă atenţie, rigoare, răbdare, documentare, decupaj inteligent. Mai adaug ceva – chiar dacă există riscul de a fi considerat oarecum demodat, în condiţiile (impuse şi tasate de tot de felul de pulsiuni radical-relativiste ale spiritului timpului) în care elementele de etică par să fie evacuate din centrul spaţiului nostru public: respectul. Cred că o carte bună sau foarte bună de dialoguri nu se poate face în absenţa respectului. Convorbiri cu Nicolae Manolescu are, şi din premise, şi ca elemente vizibile după lectura cărţii, toate aceste ingrediente minimale şi mai mult decît atît: co-autorii sunt – de o parte sau de alta, ca oameni ai interogaţ iilor consistente şi ca oameni ai argumentului temeinic gîndit, bine lucrat, bine exprimat – oameni cu o îndelungată practică a ideilor în dialog. Daniel Cristea-Enache este şi un redutabil şi prolific autor de cărţi de interviu. Nicolae Manolescu stă natural imediat lângă tripleta Maiorescu-Lovinescu-Călinescu; şi cînd invocăm această tripletă subînţelegem, desigur, spirit critic, rigoare, şarm, experienţă, atitudine, altitudine, profunzime, argument, spirit polemic exemplar.

Coordonatele tehnic minimale ale amplului dialog-carte nu se regăsesc într-un text distinct şi cînd notez aceasta nu vreau deloc să indic un eventual punct critic cu privire la volumul de faţă, ci enunţ doar o observaţie la îndemână; de altfel, ele pot fi recuperate, relativ uşor, fie şi numai în urma unui exerciţiu de răsfoire a acestui volum. Minimal, aşadar: dialogul dintre cei doi interlocutori se întinde pe un interval de aproximativ doi ani; el începe, ca proiect editorial, în 2015, în luna octombrie şi se va fi încheiat (fiindcă volumul trebuie să plece la tipar – şi, imediat, să fie lansat la Tîrgul de Carte din toamna anului trecut) în 2017, în partea a doua a anului; rundele care compun această relaţie dialogală au loc săptămînal (aşa cum, tot săptămînal, conţinutul schimburilor de idei dintre cei doi interlocutori este publicat, menţiunea se regăseşte la startul rundei cu nr. 87 de convorbiri, în revista online Literatura azi); cînd se trage linie, există 88 de runde / teme / pachete tematice – ele vor fi publicate, numerotate ca atare în ordinea crescătoare în care au fost realizate, în carte. Urmarea: o carte rotundă, densă – şi, pentru mine, un detaliu important, limpede (stilistic şi ca dicţie a ideilor), deci destul de uşor de citit.

mai sus invocata penultimă rundă a acestor dialoguri (nr. 87) are un titlu – şi un răspuns, pe mai multe niveluri, la interogaţia ce se regăseşte în acest titlu – care poate fi o bună intrare (nu singura, mă grăbesc să adaug) în tematica impresionantă pe care o propune volumul în discuţie. Titlul este acesta: există oare un fir conducător? Pentru rigoare, răspunsul pe care Daniel Cristea-Enache îl solicită interlocutorului său seniorial e despre „biografia şi scrisul” lui Nicolae Manolescu. Pe scurt, apropo de răspuns: „ideea mea este că tot ce putem constata noi înşine despre noi înşine este caracterul mai mult sau mai puţin aleatoriu al evenimentelor din care ni se compune viaţa”. Altfel spus: în viziunea celui întrebat, e greu de răspuns tranşant şi aproape imposibil afirmativ că ar exista un fir conducător; dar aceasta nu înseamnă că nu se simte în stare să inventeze unul. Într-un registru ficţional, nu în naraţiune biografică. Sau, memorabil spus (cum memorabile sunt, de altfel, foarte multe pasaje din carte): „destinul, nu viaţa posedă caracter teleologic. Este deosebirea cea mai importantă dintre roman şi biografie.”

E de reţinut această chestionare şi e chiar de plusat în legătură cu ea: pentru întreaga carte, întrebarea care ne ajută să mergem bine către miezul ei poate rămîne neschimbată – există oare un fir conducător? Iată, pe repede înainte şi departe de a aproxima plaja tematică pe care o desenează aceste sesiuni de întrebări şi răspunsuri adunate în carte, un inventar sumar cu privire la ceea ce avem aici: literatură şi viaţă literară; istorie literară, teorie literară; „Gazeta literară“ şi România literară; marxism şi corectitudine politică; credinţă şi raţiune; liberalism şi socialism; comunism şi libertate; lene, rigoare; cadenţă, răbdare; a face politică şi a face politica; diplomaţie şi spirit gregar (întîlnit chiar şi în lumea culturală, de ieri şi de azi); istorie şi memorie; canon şi revoluţie; burka şi burkini; respect şi politica resentimentului la tînăra generaţie; Călinescu şi Lovinescu; Maiorescu şi Centenar Maiorescu; naţionalitate şi cetăţenie; cronică sportivă şi drumeţie; critică şi autoritate; inteligenţă şi intelighenţia; prietenie şi trădare; Ceauşescu şi Eminescu; europenism şi autohtonism; gîndirea critică şi cele trei tradiţii ale sale. Şi, cum spuneam, multe, multe altele.

aşadar: există un fir conducător? Să nu ne grăbim cu un răspuns; adesea, a pune întrebarea este mult mai important. În lista tematică enunţată mai sus, ultimul cuplet pe care l-am menţionat e desprins dintr-un capitol distinct (nr.83) al cărţii: „Cele trei tradiţii ale gîndirii critice”. „Am pornit de la ideea că actul critic e un mod de a gîndi literatura”, menţionează Nicolae Manolescu, în preambulul demonstraţie sale cu privire la ce e sau ce poate fi gîndirea critică. Şi, avînd conştiinţa faptului că „există tradiţii diferite ale exprimării gîndirii, indiferent de obiectul ei”, le enumeră: a – la francezi, bunăoară, cei care descoperă „tradiţia gîndirii ca urmare a conversaţiei, în care doi sau mai mulţi gînditori, apropiaţi ca experienţă sau inteligenţă, dezbat chestiuni literare (...), polemizînd liber şi civilizat”. b: ce făceau, spre exemplu, Im. Kant şi alţii ca el: „medita. De unul singur. Nu avea interlocutor.

Discuta exclusiv cu sine însuşi. Iată un alt fel de a gîndit. Nu spun că e unul neapărat tipic german”. c: „în fine, atît nemţii, cît şi francezi, italienii sau, mai ales, americanii şi-au exercitat meseria de a gîndi în şcoli şi universităţi. Iată critica didactică”. Scurtissim: în duel, solitar, de la catedră; a mic, b mic, c mic.

Nu am uitat întrebarea care a prilejuit inclusiv enumerarea de mai sus– destul de amplă, dar cred că necesară şi care dă seama de orizontul tematic în care se plasează această carte. O parte din răspunsul pentru care optez este implicată de ceea ce am fişat şi condensat mai înainte cu privire la felul în care înţelege profesorul Nicolae Manolescu gândirea critică. Aplicat, ceea ce face în această carte e să lucreze, ca un magistru, cu toate cele trei formule de a gîndi: fie ca duel, fie în cheie solitară (poate mai puţin cu acesta – căci există mereu o ramă care e supraordonată acestei posibile opţiuni, de vreme ce volumul este unul de dialoguri), fie în cheie didactică. Şi e chiar mai mult decît atât, de fapt. Voi adăuga încă o parte, ca răspuns la întrebarea despre „firul conducător”, în pasajul de final al acestui text, folosind încă o dată elemente care ţin de o tehnică pe care aş putea să o denumesc, împrumutînd un termen dintr-un sport rafinat foarte plăcut domnului Nicolae Manolescu (mă refer la snooker): un „răspuns cu manta”. Aşadar, două vorbe şi un gînd de final: şi în calitate de cititor de cursă lungă al acestui tip de literatură, dar şi, deopotrivă, ca insider al acestui gen literar, consider că volumul făcut de Daniel Cristea- Enache cu Nicolae Manolescu este unul dintre cele mai consistente, mai bune şi mai valoroase dintre cele care au apărut la noi în ultimii ani. O carte bine aşezată – în mod evident, prin efervescenţa şi substanţa tematică pe care le pune în joc, prin diversitatea fertilă care conferă acestui proiect editorial o unitate neobişnuită şi foarte provocatoare. Dar şi , în mod aparte, prin eleganţa cu care ideile se adună aici, prin aerul său puternic de civilitate care indică Nordul: înapoi la dialog! Acesta, de fapt, constanta numită „idei care stau în dialog” (nepărat de subliniat: într-un dialog de înaltă ţinută intelectuală) reprezintă, probabil, cel mai puternic principiu ordonator al acestei cărţi. Nu e puţin lucru; dimpotrivă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara