Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
înapoi, la literatură! de Marina Constantinescu

In ciuda senzaţiei de vîlvă culturală, ctitoriile serioase în acest domeniu nu sînt atît de numeroase pe cît ar putea să pară printr-o supralicitare emfatică a unora şi altora. La o cercetare atentă, lucrurile de calitate, durabile sînt destul de puţine. Se fac încă greu şi nu sînt luate în considerare pentru că nu-şi doresc să stîrnească apele, ci să le aşeze în matca valorii. Deh, cultură mică. De aceea, am considerat, aproape ca pe o obligaţie, să fiu aproape şi să susţin actele culturale veritabile, care iau în calcul şi durata. Deşi chestiunea cu solidaritatea este, mai departe, o vorbă în vînt în ţărişoara noastră, prea des subminată de vanităţi dezlănţuite, de sufocări provocate de invidie, de calcule mici, de neputinţe, de devieri grave de la moralitate, socot că este o chestiune de onoare. Şi continui să o practic cum pot şi atît cît pot. Mi se pare important, de pildă, că am fost în preajma începuturilor unor Festivaluri sau proiecte minunate ce păreau utopii, că am susţinut idei şi fapte nobile, artişti, colegi care au dorit şi doresc să fie normali. Să-şi facă meseria, cu devoţiune şi credinţă. Treaba asta nu e cel mai simplu lucru din lume, într-o societate ca a noastră, care se prosternează neruşinat în faţa subculturii cu clopoţei, cu discursuri goale, atinse de fanfaronadă.

"Zile şi nopţi de teatru european" este un Festival care, de cîţiva ani încoace, aduce un parfum nou şi provocator simţurilor într-un oraş strivit de inerţii, de conjuncturi politice neinspirate, de un provincialism teribil, capabil să şteargă complet urmele unui loc cosmopolit cu istorie. Cu tradiţie şi tradiţii. Cu poveşti palpitante transformate în legende purtate de apele Dunării. Cu o elită care înseamnă ceva şi astăzi. Ieşirea dintr-un context sumbru şi întunecat a fost, pentru mine, spectacolul Chira Chiralina, făcut de Cătălina Buzoianu împreună cu scenografii Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon. Atunci, a renăscut şi trupa teatrului "Maria Filotti", şi dorinţa pentru această artă. Dincolo de stratul emoţional al confesiunii creatorilor, de nebunia care a dat ocol creaţiei, de aerul poetic tulbărător, de danteluri şi tonuri în sepia, de fumul ţigărilor de foi şi al chioşcului magic ca centru al scenei şi al poveştilor, de atmosfera de căutare a identităţilor, a iubirilor înecate în ape şi suspinuri, a fabulosului de anvergură, spectacolul a avut şi o altă miză. Pe care am înţeles-o mai tîrziu. Redeşteptarea urbei. A fost un clopot care a trezit conştinţe şi gusturi adormite. Interesant este că pe urmă, acolo au poposit, cu noroc, artişti la începutul drumului pentru care acest teatru le-a fost în mod clar rampă de lansare. Mă gîndesc la Radu Apostol şi la Marius Manole. Mă gîndesc, apoi, la rolul lui Radu Afrim şi al lui Victor Ioan Frunză în a duce provocările mai departe. Au ridicat nivelul de pregătire al trupei, au adus fanatism, au ieşit din teatru spre cetate căutînd tineri amatori, tineri liceeni necontaminaţi de aere şi şabloane ucigătoare. Aici, la Brăila, au fost puse în scenă, cu mult curaj, viziuni regizorale deloc cuminţi. A găzdui treaba asta şi a-ţi asuma discursuri artistice deloc convenţionale într-un spaţiu profund convenţional cum este, teoretic, un oraş de provincie, mi se pare absolut formidabil. Forţa acestor împliniri vine, din punctul meu de vedere, din două poluri: Veronica Dobrin, directoarea teatrului, şi Festivalul european de teatru, girat artistic de Doina Papp. De aceea, am fost şi anul acesta la deschiderea ediţiei 2008. Ca să-mi exprim solidaritatea, susţinerea şi bucuria că merg mai departe. Mult mai structurat, mai complex, mai dinamic. M-am bucurat să observ că şi unele idei din structura Festivalului Naţional de Teatru au fost modele bune.

Am ţinut foarte mult să văd, cu acest prilej, şi premiera programată în deschidere, un spectacol de Radu Afrim: Omul pernă de Martin McDonagh. Mărturisesc că, într-un fel, m-a surprins alegerea acestui text pe care îl ştiu şi care nu am crezut să i se potrivească lui Radu Afrim. Aşa m-am înşelat, însă, şi cu Inimi cicatrizate şi, puţin, cu piesa lui Petr Zelenka Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zielele. Ca şi universul lui Blecher, cu un anume tip de suferinţă, de patologic, de plasare într-o atmosferă destrămată de moarte, şi căutările tulburătoare întru identitate propuse de Zelenka pentru orice vîrstă, şocante ca tip de situaţii şi de relaţii, şi codul lui McDonagh nu sînt unele luminoase. Irlandezul are, în scriitură, ceva crud, neiertător, frust. Are o ţesătură complicată, cinematografică, între planurile fantasmelor şi cele ale realităţii, stufoase fiecare în parte. Are, însă, şi umor. Umor negru, dar umor. Care face şi mai sufocantă durerea, nedreptatea, moartea. Radu Afrim a vibrat extraordinar la acest amestec. O compoziţie care l-a stîrnit la lucru minuţios, pe detalii, pe gesturi care se construiesc, pe de o parte, cu şi în viteză, iar pe de altă parte, cu o lentoare a mişcării, încît să ai timp să parcurgi şi să înţelegi suferinţele şi revoltele. Felul în care a lucrat cu cei trei tineri actori protagonişti este impecabil. Exemplar. Nu ştiu dacă toţi sînt profesionişti. Afrim a lucrat şi aici cu amatori. Aşa cum au făcut şi fac mulţi regizori. Dar asta nu are nici cea mai mică importanţă. Emilian Oprea, Liviu Pintileasa şi Eugen Jebeleanu fac performanţă. Regizorul Radu Afrim are acest dar şi această ştiinţă. Dincolo de viziuni excesive, de pedalări pe anumit tip de extravaganţe, Radu Afrim ştie să lucreze cu actorul. Să-l seducă. Să-l facă robul cuvîntului şi al poveştii. Să îl înveţe să meargă pînă la capăt. De aici şi energia care se simte pe scenă. Şi de care m-am încărcat şi la Brăila.

Toată relaţia dintre planul ficţiunii unui scriitor, proiectat în textele sale, şi planul dur, sec al realităţii existenţei lui este pus sub lupă. Sînt scene care au un aer absurd, altele, gogolian, sînt momente de o poezie extraordinară, fină şi emoţionantă, sînt secvenţe care te duc cu gîndul la basme. Relaţiile dintre putere şi cetăţean aduc pe scenă, din plin, şi absurd, şi black humor. Într-o ţară cu un regim totalitar, toată lumea a înnebunit. Se strîng frustrări, violenţe pe toate planurile - în familie, acasă, între părinţi, între copii şi părinţi, la serviciu, la şcoală - nimeni nu mai gîndeşte cu capul lui, canoanele au semn schimbat, iar suspiciunea continuă a vinei şi vinovăţiei deformează cumplit, ceas de ceas, orice fel de comunicare sau de trai. Pare că moartea bate la toate uşile şi ferestrele. Radu Afrim a construit un spectacol cu decupaj cinematografic, amplificînd latura de om de film - de cuvînt şi imagine - a lui McDonagh. Viteza cu care se animă planul doi şi trei, cu care narează, mai departe, sau comentează cu corpurile tinerii din "insectar" întîmplările protagoniştilor dezvoltă, plastic, o poveste vizuală foarte puternică. Trupuri de tineri, oricînd posibile victime pentru creiere bolnave, pentru crime oribile, pentru acte de terorism nemiloase, palpită, freamătă la vedere, în căsuţe bine delimitate. Insectarul imaginat de Radu Afrim şi Cosmin Florea devine un punct tare al spectacolului. Pus în picioare, exponatele-victime îşi arată, ca într-un tablou-colaj, propria istorie. Fie doar subiectul unei povestiri scrise de scriitorul Katurian, fie o faptă cît se poate de reală. Fantasmele se amestecă. Ca şi culpabilităţile. Inocenţa se pierde prea curînd. Felul în care îşi susţine fiecare protagonist partitura devine însemnat prin calitatea rostirii şi a interpretării. La fiecare personaj, regizorul caută o cheie, un semn.

Cine mai are timp de tragedii, de scriitori, de poveşti? Viaţa însăşi e un fel de spectacol comercial, scurt, de consum. Acestea sînt coperţile în care Radu Afrim bagă spectacolul Omul pernă de la Brăila. Un show. De aici sau de oriunde. Despre suflete moarte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara