Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
NATO şi îmbogăţirea vocabularului de Mircea Mihăieş


Popor vesel, iute degustătoriu de glumiţe uşurele şi mare meşter în a băşcăli destinul, ne-am luat obiceiul de-a lua în tărbacă şi ce trebuie, şi ce nu trebuie. Nu mă miră, aşadar, că evenimentul istorico-politic de cea mai mare importanţă pentru România din ultima jumătate de secol — intrarea în NATO — s-a pierdut undeva printre flacoanele cu urină ale lui Grig şi paraii motoliţi ai lu’ frate-su, pesedistul. E o lecţie în această întâmplare, dar nu ştiu de vor exista învăţăcei dornici să şi-o însuşească.

În primul rând, pentru românul-standard nu e prea limpede ce înseamnă NATO ăsta. Mult mai mulţi dintre concetăţenii noştri vibrează la concepte precum şmen, bacşiş, parai, ţeapă sau, dacă e să urcăm la un etaj superior, pensie anticipată, pilă, cumetrie, nepotism, căpşunar, Economat. Nu le-a intrat nimic în buzunar — nu-i priveşte. Ar fi o imensă greşeală să dăm, însă, vina pe ei. Cincizeci de ani (plus cincisprezece) de îndobitocire, viaţă trucată, batjocură fără perdea şi cinism i-au făcut să nu mai creadă nimic din promisiunile mărimilor zilei.

Solemnitatea unui moment esenţial pentru istoria ţării — primirea în NATO — i-a reamintit românului doar lugubrele înscenări din vremea lui nea Pingelică sau, mai recent, reactivarea de către Năstase a cravatelor roşii la gâtul junilor pesedei. Oricât ai încerca să demonstrezi că de data aste e pe bune, că în sfârşit am scăpat de spectrul totalitarismul comunist, nea Gheorghe o să ridice a sictir din umeri, o să-şi dea pălăria pe ceafă şi-o să te întrebe flegmatic: „Şi mie ce-mi pică la chestia asta?”

Ei, bine, îi pică mult mai mult decât îşi imaginează. Nu s-a vorbit, la noi, îndestul — iar de-o vreme chiar în Europa Occidentală se vorbeşte cam c-o jumătate de gură — despre NATO ca forţă civilizaţională. Nu vreau să spun că de-acum înainte or să vină soldaţii Pactului Atlanticului de Nord să ne verifice curăţenia batistuţelor şi lungimea unghiilor (deşi poate n-ar strica nici aşa ceva!) Spun doar că această organizaţie politico-militară e constituită pentru apărarea unor valori precise. Adică, democraţia şi libertatea. Nişte valori inefabile, de-o extremă fragilitate, dar în absenţa cărora viaţa umană nu valorează doi bani.

Pe-o mare suprafaţă a planetei se trăieşte, bine-mersi, în absenţa totală a acestor valori. Cam cinci din şase miliarde de pământeni nu ştiu nici ce înseamnă democraţia şi nici ce e aceea libertate. Din China până în lumea arabă, din rămăşiţele imperiului sovietic intern până în Africa există înspăimântător de mulţi oameni al căror vocabular nu conţine astfel de cuvinte. După cum o imensă parte a elitei occidentale se preface a nu cunoaşte semnificaţia cuvintelor Islam şi musulman. Într-o carte recent tradusă în româneşte, Vestul şi restul (Humanitas, 2004), Roger Scruton pune punctul pe i: „Ismam şi salaam — «supunere», «pace» şi «siguranţă» — derivă toate din verbul salima, al cărui înţeles primar este «a fi în siguranţă», «nevătămat», sau «ireproşabil», dar care are şi o formă derivată, cu înţelesul de «a se preda». Musulmanul este acela care s-a predat, s-a supus, obţinând astfel siguranţa.”

Citind această definiţie, poţi lesne ajunge la concluzia că mulţi dintre români sunt musulmani fără să ştie. Obsesia paternalismului, perfect sintetizată în secolul al douăzecilea, de impactul fenomenal al unor „tătuci ai naţiei”, precum Carol al II-lea, Zelea-Codreanu, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi, până în zilele noastre, Ion Iliescu, pare descinsă din viziunea despre „societate şi răsplăţile acesteia” caracteristică formulei ai cărei profeţi sunt astăzi nu doar Bin Laden şi Saddam, ci şi lideri de subterană precum recent executatul Yassin, sau sute şi mii de preoţi-politicieni-asasini ce-au năpădit, de la periferiile vechilor colonii ale Occidentului, metropole, precum Londra, Paris sau Madrid.

Câteva decenii de acţiune iresponsabilă a political correctness-ului în sfera în care acesta nu avea ce căuta, au diminuat, până la anihilare, semnalele venite dinspre diverse părţi ale globului. 11 Septembrie 2001 nu e decât un episod — cel mai îngrozitor până-n clipa de faţă — dintr-o serie de „conflicte civilizaţionale” mult mai numeroase. Pentru mulţi intelectuali marxizanţi şi comunişti din Occident (nu ştiu cât exagerez când vorbesc de cvasi-totalitatea lor!) era de neconceput să vorbeşti în termenii unei eventuale divergenţe între societăţi evident diferite.

Le-ar fi fost şi deosebit de greu s-o facă, din moment ce mare parte din eforturile lor de decenii s-au concentrat pe ştergerea barierelor dintre valorile omologate planetar şi cele, vai, doar regional-localiste. S-a râs — dar s-a râs degeaba — despre încercarea unor subtili exegeţi occidentali de-a pune pe acelaşi plan spendoarea cutărui sonet shakesperian şi „subtilitatea” (poate nu lipită de farmec, dar orişicâtuşi...) a tam-tam-urilor unei tobe din junglă... Trebuie să rămânem, desigur, deschişi, la orice fel de valoare. Dar de aici până la a te „preda pentru a obţine siguranţa” e cale lungă.

Cam asta a făcut lumea civilizată în ultima jumătate de secol. „S-a predat” de bunăvoie, nutrind iluzia prostească a dezvoltării simetrice, în oglindă, a lumii opuse ei tocmai prin pactul de supunere oarbă faţă de propria tradiţie. Întâlnind, probabil, doar şeici rafinaţi şi intelectuali orientali de-o mare capacitate de seducţie, occidentalii au făcut greşeala să generalizeze limitata lor experienţă la dimensiuni globale. Or, antagonismul, când tăcut, când exploziv (la propriu) a arătat că lumea e mult mai puţin dispusă la omogenizare decât se credea. Om fi privind cu toţii CNN-ul şi finala Campionatului mondial de fotbal, dar nu beneficiem în egală măsură de aer condiţionat, de frigidere pline şi de autoturisme de lux.

Probabil că experinţa istorică îi determină pe români să fie sceptici în ce priveşte avantajele intrării în NATO. Deocamdată, s-au bucurat la unison de ziua liberă de 2 aprilie. Câţiva încep să socotească în minte ce bănuţi le vor aduce viitoarele baze militare de la Constanţa. Alţii se vor gândi c-am intrat în NATO la spartul târgului, când a ajuns să intre acolo oricine vrea. Ei, bine, nu e chiar aşa. Ne-am alăturat alianţei militare occidentale într-un moment dificil, dar, cel puţin pentru noi, el poate constitui o ruptură cu lumea aproximaţiilor etice, a neseriozităţii politice şi a penibilului acţiunilor economice. Va fi din ce în ce mai greu ca încrengăturile mafiote de la putere să conducă discreţionar destinele românilor. Vom fi „înghesuiţi” pe un culoar limpede, unde, din fericire, libertatea de manevră a „inspiraţilor” naţiunii va fi limitată la „izbăvirea naţiei”, dar nu şi la nenorocirea ei.

Ziua istorică de 2 aprilie s-a consumat pe ritmuri de geamparale, miros de mici şi valuri de bere destupată la iarbă verde. E bine şi aşa. Dar ea va fi — oricât de dur ni se va părea — şi un moment de trezire a ţării. Nu azi, nu mâine, şi sigur nu în timpul mandatului Iliescu-Năstase. Dar tocmai de aceea e obligatoriu ca aceşti oameni şi direcţia politică pe care o reprezintă să dispară cât mai curând. Doar confuzia planetară de după 11 Septembrie a făcut posibil ca un bolşevic impenitent precum Ion Iliescu să semneze în numele nostru aderarea României la NATO. Va veni, însă, limpezirea minţilor şi atunci vom înţelege cu toţii că nu putem înainta spre Vest cu spatele. Chiar dacă magistrul Putin ne-ar primi şi secţionaţi şi chiar dacă din decizia noastră de-a îmbrăţişa normalitatea n-ar mai rămâne decât rictusul enigmatic al colhoznicului Ion Ilici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara