Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Natură statică repetitivă de Petre Tănăsoaica

Dacă nu cumva se împotmoleşte pe la vreo şcoală să predea copiilor desenul, pentru a-şi asigura pâinea zilnică. Oraşul acela poate fi şi Râmnicu Vâlcea, deşi acesta se bucură, cât de cât, de vizibilitate, cel puţin în domeniul artelor vizuale şi în plan naţional, prin temeritatea cu care mica filială a artiştilor de aici este antrenată în tot felul de proiecte, iar publicul consumator, deşi puţin, se ambiţionează să susţină demersurile acestora. Cu toate astea sunt personaje, cum este cazul Georgianei Poenaru, care se ambiţionează să rămână în proiecte de perspectivă şi par să nu observe că trăiesc într-un obscur oraş de provincie, deşi riscul de a se îngropa în anonimat există, totuşi. Aşadar, tânăra absolventă a Universităţii de Artă din Bucureşti, şi-a vernisat, la Galeriile de Artă ale oraşului în care trăieşte, o excelentă expoziţie cu lucrări de natură statică, în care exersează, combinând genuri precum grafica pe obiecte, ori în plan, într-un exerciţiu subtil de trecere de la linie la culoare, păstrând mereu identităţile obiectului, ale aceluiaşi obiect, care ia forme după duhul pe care-l adăposteşte. Mi-am adus aminte cu această ocazie de obiectele colorate ale lui Romul Nuţiu, care capătă viaţă în spaţiu şi părăsesc anonimatul în urma energiei pe care o transmite culoarea, lucru care nu se întâmplă, însă, astfel cu obiectele-recipienţi (sticle, clondire, creuzete, pahare) pe care le fabrică Georgiana Poenaru. Butelca de vin, pe care ea o decupează din panouri poliuretanice, are o anume graţie sub amprenta desenului care-l remodelează, după o simplitate excesivă a liniei, dându-i un anumit mister, de semn simbolic. Am fost tentat, la un moment dat, să cred că transcrierea, fie şi în forme atât de variate ale aceloraşi obiecte pe pânză, cum mi s-a dezvăluit la prima privire, ar putea să inducă o supărătoare monotonie prin repetitivitate. Or, tocmai aici stă secretul discursului plastic, despovărat de orice element pitoresc, în cazul de faţă, salvându-se de monotonia rigidă, dată cumva de ideea unui studiu didactic, prin contextualizările multiple de pe fondul tabloului, dar şi prin postarea unui raport echitabil între geometrizarea sa şi încărcătura fundalurilor. În acest sens, lucrările capătă poeticitate, fac vagi trimiteri la memoria culturală a individului, decupând stări metafizice, precum cele sugerate cândva de versurile lui Omar Khayyam. Câteva rânduri mai sus spuneam că recipienţii Georgianei Poenaru au duh într-însele, iar altele, golite de el, sunt într-o aşteptare suavă de umplere. Cu lecţia bine învăţată şi stăpânită cu rigoare, artista plasează şi însufleţeşte obiectele în prim-plan, ori în plan secund, dându-le personalitate; nici unul dintre ele nu rămâne debusolat în spaţiu, eliminând orice fel de confuzie, astfel încât presiunea pusă pe privitor declanşează infinite posibilităţi de reevaluare a acestora. Uneori, cum se întâmplă în câteva panouri, acestea trec dintr-unul într-altul, într-o perpetuă căutare a identităţii. Curajul de a susţine o astfel de temă, în atâtea variante, vine dintr-o subtilă punere în antiteză cu fundalurile ce amintesc vag de armoniile lui Gustav Klimt, unde elementele vegetative se aproprie de simplitatea desenului din tapiseriile populare. Alteori, mici fragmente de detaliu arhitectonic se insinuează doar ca o sugestie de spaţiu aristocrat, iar obiectul se singularizează întotdeauna în grup. Există şi un traseu al evoluţiei acestuia, căutându-şi din aproape în aproape desăvârşirea în pofida efemerităţii incluse şi pe care o poate căpăta împreună cu tabloul. Şi, surprinzător, la capătul demersului, acesta obţine vechime şi substanţă, după ce şi-a abandonat toate ipostazele poetice. Aş spune că tema, adusă în acest punct, trebuia să se încheie cu o veritabilă fixare într-o memorie arhetipală, aşa cum o fac vasele dezgropate din pământul antichităţii. Or, aici nu e vorba în nici un caz de o arheologie sui generis, ci pur şi simplu de ipostazieri continue ale viziunilor noastre transpuse în plan. Revenind asupra acestora, în mare parte spaţializarea personajelor-obiecte, obţinută printr-o cursivitate elaborată a desenului, duce la un dialog coerent, astfel încât, rigiditatea unghiurilor drepte să fie preluată de melancolice curbe ce îmblânzesc stringenţele, ritmând golul şi plinul într-o dispoziţie de convivialitate domestică. Trecerea de la grafică la culoare, aproape întotdeauna în acelaşi plan, dă siluetelor o prezenţă stranie, de personaje nobile, aflate în meditaţie, ori de sfat al înţelepţilor adunaţi în faţa unei întâmplări care a fost, ori va putea să vină. Alteori, distrugând alegoria, obiectele sugerează stări, alcooluri rare, misterioase parfumuri par să locuiască înlăuntrul lor. De foarte puţine ori se strecoară în cadru desenul unui fruct ori al altui element vegetal, cum ar fi frunza viţei de vie, topite, însă, cu bună- ştiinţă, în pasta fundalurilor. Uneori intuim un acvariu, dar proporţiile sale trimit la mase uriaşe de apă din mâlul cărora privesc ochi de meduză stinşi, iar desenul siluetelor de deasupra te trimite cu gândul la un laborator de alchimist, în care substanţe secrete distilează misterioase substanţe. În altă ipostază, meduze şi peşti închid linia orizontului pe care se orânduiesc, unul lângă altul, clondire ridicate din sertarele unei bucătării fantaste. Deşi, de multe ori, culorile folosite sunt reci, tuşe fierbinţi sau abia uşor perceptibile, dau viaţă desenului, scăpându-l de monotonie şi rigiditate. În orice caz, să urmăreşti cu atâta acribie o temă ce ar putea, prin repetitivitate, să cadă în platitudine, e o performanţă remarcabilă, iar Georgiana Poenaru ştie să şi domine cu o bucurie reţinută efortul, susţinut de graţia infinită a desenului, dar şi de aerul proaspăt al culorii în care îl scaldă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara