Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Naturalis historia de Cosmin Ciotloş


Găsesc, într-o carte a lui Livius Ciocârlie, următoarele cuvinte: „Domină la Alexandru Paleologu, într-adevăr, cum îi si spune, bunul simţ. Te obligă să fii, mai tot timpul, de acord cu el. Este un merit?

Da şi nu. Despre ceea ce te convinge, nu prea ai ceva de spus. Cartea lui cea mai importantă, despre Sadoveanu, nu e una «de bun simţ». Şi ce risipitor! Pe aceasta nu şi-a terminat-o, memoriile le-a abandonat. E într-asta o boierie de tip Odobescu, Ghica, Zarifopol, dar el a fost, ca literat, mai harnic decât ei. S-a complăcut într-un soi de promiscuitate. Nu mă refer la cedarea lui, pe care n-am căderea s-o judec. Simplul fapt de a scrie despre unul şi altul dintre contemporani, fie ei cât de creditabili, parcă l-a poluat. L-a poluat cu contemporaneitate pe acest om al altor vremi." (p. 139)

Fragmentul, extras din proaspăt apăruta Cu faţa la perete, e de o exactitate derutantă. Tot ce s-a spus mai admirativ şi mai sever despre autorul Ipotezelor de lucru se află aici şi nicăieri altundeva. Mai ales reproşul, cuprins în ultimele câteva rânduri, e fascinant. Că Alexandru Paleologu n-a prea avut fler de cronicar literar, nu-i o noutate. Când a greşit în verdicte, a greşit aşa-zicând în gura mare, ca în cazul cunoscutului articol Avem un Holderlin, în care ridica în slăvi poetice un biet textier, nici măcar din prima urnă valorică. Dar, dacă suntem atenţi, nu despre această problemă de orientare estetică sau despre vreo alta, similară, vorbeşte Livius Ciocârlie de fapt. Ce impută el (cu o eleganţă care nu poate decât să flateze, e drept) ţine de un subtil plan deontologic. Nu „poluarea" în sine e problema la acest eseist d'antan, ci frivolitatea (la urma urmei, nevinovată) de a se fi lăsat „poluat". Incapacitatea, mai exact, de a rezista până la capăt unei tentaţii a imediatului.

Eseist el însuşi, Livius Ciocârlie are, mai acut decât orice critic, intuiţia erorii în materie de eseu. Aceasta din urmă nu vine niciodată din insuficienta argumentare sau din cine ştie ce alte pricini subtile. Ea e consecinţa unei concesii de ordin moral şi se manifestă prin devierea nejustificată de la un proiect de existenţă. A sări peste propria umbră poate fi salutar în poezie sau în proză. Cu eseul, e mai complicat.

Sigur, am exagerat un pic sensurile pasajului citat, atât cât să reiasă clar până unde merge rigoarea lui Livius Ciocârlie. (În alte părţi, accentuează just curajul uimitor de care a dat dovadă, la timpul potrivit, acelaşi Alexandru Paleologu.) La fel de bine aş fi putut reproduce serioasele lui amendamente la teza principală a Antimodernilor lui Compagnon („latura teoretică, punctul ei forte, mi se pare şubredă de tot", p. 75). Lui Livius Ciocârlie nu-i scapă nici o inconsecvenţă, fără a fi, cu toate acestea, cârcotaş. În eseu, îl interesează doar marile apostazii. Moralistul însă nu prinde contur decât atunci când se ia pe sine în tărbacă. Şi, dacă de vini esenţiale de felul celor la care m-am referit mai sus se fereşte (nevrând să scrie despre autori români, pe motiv că nu i-ar fi citit destul), cele mărunte i se par copleşitoare.

Glosând, şi aici, pe marginea bătrâneţii (subiectul predilect, de altfel, al cărţilor sale din ultimii ani), discursul lui Livius Ciocârlie e neverosimil de tineresc. N-o spun din politeţe sau din vreo plăcere perversă a paradoxului. Pur şi simplu, atunci când spune că nimic nu mai are rost, eseistul e, dimpotrivă, plin de farmec. Ca un făcut, lamentaţia îl prinde zâmbind discret:

„Eu, idei - nici despre bătrâneţe, nici despre orice altceva - nu am. Nu mai am. Nu pot să abstractizez, nu pot să generalizez. Pot, dacă-mi laşi timp, dar ce rezultă e neinteresant. Este unul din aspectele felului meu de a fi bătrân. Mi s-a amputat jumătate din minte. Până nu demult, şi de când mă ştiu, am alternat. Am avut perioade de ideolog, de teoretician, de cap pătrat, şi perioade de sceptic, de cap pătrat, de scriitor [...] Părerile sunt evanescente şi fluctuante. Astăzi le ai, mâine nu le mai ai. Sunt individualul în stare pură. Iar literatura tocmai cu individualul are de-a face. E drept, scriitorii mari îi dau literaturii şi sens. Îi dau şi scriitorii buni, dar al lor e banal sau fals. Diletanţii nu-i dau. Eu nu-i dau." (p. 67)

Fragmentele lui Livius Ciocârlie au la rândul lor compoziţie fragmentară. Aproape că pot fi desfăcute în bucăţi, ghicindu-se, îndărătul fiecăruia dintre ele, butada. Uneori, ca aici, eseistul pregăteşte îndelung o autoflagelare. Alteori, taxează hâtru câte-o enormitate, afectând modestia. (Interesant e că, indiferent dacă o ia în serios sau se joacă doar cu ea, această modestie îi rămâne în permanenţă intactă): „Compagnon scrie că numele lui Thibaudet nu mai contează. Şi eu, care nu aflasem! Ca să mă conformez." (p. 79) Sau, referindu-se la stilul unei monografii semnate de Negoiţescu: „O frază în 28 de rânduri, urmată de una în 49, terne de la început până la sfârşit. Nu este Iorga cine vrea." (p. 136) Sau, în sfârşit, inventează un cuvânt de toată frumuseţea, un cuvânt greu, cu care nici un epitet, oricât de drastic, nu poate rivaliza: „Un tânăr eseist de frunte îl prezintă pe un vaişamar [subl. mea] de romancier francez dezvoltând o teorie din care Kirkegaard nu lipseşte defel. Aflu şi de la Ţepe şi din altă sursă că acel scriitor nu e vaişamar. Sunt convins că au dreptate. Pe mine, nu mă conving." (p. 72)

Cititor prolific (chiar dacă se preface a nu mai fi decât unul ocazional, reconstituirea bibliografiilor din fiecare carte arată contrariul) Livius Ciocârlie e un autor la fel de activ. Volumul despre care scriu a apărut, sub sigla Cărţii Româneşti, la numai câteva săptămâni după un altul, publicat de Editura Paralela 45, Cartea cu fleacuri. Spaţiul cronicii nu-mi permite să le discut cum se cuvine pe amândouă, dar măcar câteva reflecţii cred că pot strecura. În fond nu foarte diferite structural, Cu faţa la perete şi Cartea cu fleacuri ar fi putut apărea, la rigoare, împreună, între aceleaşi coperte. În ce mă priveşte, le-am şi parcurs aşa, alternativ, fără să simt vreo incompatibilitate între ele. E adevărat, cea pe care am ales-o până la urmă e mai mult decât cealaltă un memorial de lectură (capitolul al doilea al acesteia e un întins comentariu subiectiv al lui Pessoa, ascuns sub heteronimul Bernardo Soares). Dar deosebirile
rămân minore. De altminteri, într-o scurtă prezentare finală, şi Nicolae Manolescu invocă, fără să se împiedice de titluri, miile de pagini de jurnal de existenţă aparţinându-i lui Livius Ciocârlie.

Dacă, totuşi, acesta le-a publicat separat, e pentru a respecta logica scrierii lor. Cum spuneam mai sus, fiecare face parte dintr-un alt proiect existenţial, coagulează alte frânturi de obsesii, pune altfel accentele umorului distins. Poate că dinafară, toate aceste nuanţe nu se observă. Dar, cu totul prezent în ambele cărţi, autorul lor nu vrea să comită tocmai contravenţia morală pe care o detestă cel mai profund. Să „polueze" adică emoţiile intelectuale ale uneia cu constructele afective ale celeilalte.

Impregnat de cultură, Livius Ciocârlie ştie să rămână, cu seninătate, o natură.