Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Început de partidă de Toma Roman


Prăbuşirea (aparent) rapidă a comunismului a rupt echilibrul planetar. Dispariţia unui pol din „balanţa terorii” (cum a fost denumită confruntarea Est-Vest) a pus lumea într-o situaţie inedită: afirmarea unui singur centru de putere, cu toate consecinţele lipsei de alternativă. Destrămarea superputerii comuniste (reprezentate de URSS) era, totuşi, previzibilă, sistemul reprezentat de ea pierzând, vizibil, de câteva decenii bătălia pentru eficienţă socială şi economică. Încă de la sfârşitul anilor ’80, lumea liberă (Occidentul) îşi demonstrase capacitatea de a rezolva problemele vizate întotdeauna de umanitate: stabilitatea socială bazată pe creşterea economică, libertatea individuală şi, până la un punct, dreptatea. Competiţia tehnologică în domeniul înarmării, declanşată de fostul preşedinte al SUA, Ronald Reagan, a fost în fapt ultimul „brânci” dat adversarului care a fost obligat (prin M. Gorbaciov) să-şi recunoască înfrângerea în ceea ce mulţi analişti au numit „al treilea război mondial” – Războiul Rece. Deşi mulţi ideologi, politicieni, filosofi, sociologi îşi puneau problema a „ce va fi după”, căderea bruscă a monolitului comunist a surprins şi derutat. Pentru începutul mileniului trei, mulţi dintre ei au căutat să imagineze un nou proiect, din care să fie eliminate tarele „sângerosului secol XX”. De la o separare a culturilor şi precipitarea lor într-o competiţie de tip nou (dominată de raportul Nord-Sud), până la „sfârşitul istoriei” (în sensul generalizării democraţiei de tip occidental, care exclude conform teoriei lui Michael Doyle rezolvarea pe calea armelor a competiţiei), au fost propuse diverse soluţii de reechilibrare, de reconstrucţie a ansamblului planetar. Dar nici Samuel Huntington – teoreticianul conflictului culturilor –, nici Francis Fukuyama – adeptul ideii hegeliene a încheierii istoriei – nu au pus la îndoială lidership-ul puterii care va modela lumea viitoare, SUA, „naţiunea indispensabilă”. Într-adevăr, căderea comunismului nu s-ar fi produs atât de brutal fără cerbicia democratică a Americii, fără asumarea de către SUA a destinului de campion al Occidentului după ce, de la jumătatea secolului XX, „cea mai burgheză naţiune a planetei” – după inspirata caracterizare a lui François Furet – a renunţat la izolaţionalismul tradiţional angajându-se, fără întoarcere, în problemele lumii, în dirijarea politicii globale. Cine ar mai putea contesta astăzi hegemonia Americii, cea mai puternică şi mai bogată comunitate umană a planetei? Cine se mai poate împotrivi unei dominaţii care urmăreşte să îşi impună, la nivelul ansamblului planetar, propriul sistem, superior tuturor construcţiilor sociale de până acum în proba istoriei? La începutul secolului XXI supremaţia SUA pare de necontestat şi voinţa ei de a modela într-un fel anume lumea de nestăvilit.

Emmanuel Todd este unul dintre contestatari. În Sfârşitul Imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american, el se lansează într-o paradoxală demonstrare a declinului Americii, sesizabil mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001 care au fost motivul (pretextul?!) asumării pe faţă a destinului imperial, a rolului de unic jandarm al lumii. Ar fi, desigur, interesant să analizăm de ce contestarea vine de la un gânditor francez şi în ce măsură poziţia lui este influenţată de politica Franţei, cea mai acerbă opozantă pe moment a hegemonismului american. Lucrarea lui Todd se susţine însă şi fără plasarea în siajul ideologic al unei anume strategii politice, prin coerenţa logică a argumentaţiei, dar şi prin subtila manipulare a surselor teoretice ori statistice, într-un stil strălucitor, impregnat cu maliţie, ironie sau chiar aroganţă. Nu valoarea literară a eseului, tipică „şcolii franceze”, este totuşi cea care ne preocupă, cât întemeierea demersului, valabilitatea lui. Pentru că Emmanuel Todd ajunge la concluzia „inutilităţii Americii” după un excurs istoric, o analiză economică şi o prospecţie demografică ce par corecte, la obiect, făcând previzibil inevitabilul eşec al unui posibil imperiu planetar. SUA, crede el, nu sunt pregătite pentru un rol pe care prăbuşirea bruscă a comunismului li-l impun, deşi scopul acţiunii lor istorice, „funcţia” lor, a fost de apărare consecventă a principiilor democraţiei faţă de totalitarisme. Într-o lume democratică în ansamblu nu mai există – după cum demonstrează Doyle – necesitatea unei superputeri militare pentru garantarea libertăţii şi SUA devin, automat, „o democraţie printre altele”. Or, de o asemenea eventualitate se tem elitele americane pentru că, dacă necesitatea unui hegemon-garant dispare, SUA ar putea fi marginalizate, motivul fiind situarea lor excentrică faţă de o Eurasie „suprapopulată şi industrioasă, unde riscă să se concentreze întreaga istorie a unei lumi relaxate”. Temerea este deplin justificată pentru că în ultima parte a „secolului ideologiilor”, SUA – până atunci cea mai puternică şi autosuficientă economie a lumii – au devenit dependente de producţia partenerilor săi. Cum îşi vor menţine SUA echilibrul interior şi bunăstarea dacă restul lumii, transformată de democraţia liberală şi de controlul demografic – pe care educaţia generalizată îl potenţează –, se va dispensa de ele printr-o dezvoltare economică la rându-i autosuficientă? Răspunsul este că America este obligată să se transforme într-un „centru imperial”, să îşi modifice configurarea socială internă trecând de la democraţie la oligarhie. Orice imperiu are o pătură superpusă, parazitară, ce concentrează de la „centru” până în „provincii” puterea controlând statul. Va putea, oare, America să se impună astfel lumii? Şi cum îşi va justifica ea dominaţia într-o lume a democraţiei liberale? Emmanuel Todd crede că nu. SUA nu au altă justificare pentru dominarea imperială a lumii decât întreţinerea unor mituri tutelare precum cel al terorismului universal. O lume, în sfârşit, stabilizată şi democratizată este ameninţată de agresivitatea unor culturi primitive, de barbaria indusă de acestea, ce poate transforma oricând progresul în regres, ce poate duce la reîntoarcerea la haosul confruntărilor specifice secolelor XIX şi XX. O superputere care să blocheze, fie şi manu militari, această agresivitate, care să elimine terorismul internaţional este, în consecinţă, necesară. Justificarea, susţine Todd, este falsă pentru că vizează efectele şi nu cauzele actualei stări a lumii. Globalizarea economică şi financiară nu a făcut decât să accentueze discrepanţele în interiorul societăţilor şi între societăţi şi acestea nu pot fi controlate decât prin alfabetizarea în masă şi planning-ul familial. Statisticile o probează, societăţile alfabetizate ajungând la echilibru demografic şi, implicit, la armonizare culturală cu restul lumii. Or, SUA vor un control în forţă al mapamondului, o globalizare impusă a „modului de viaţă american”, deşi, la rându-i, acesta se transformă în contextul ascensiunii oligarhiei. America exploatează criza de tranziţie generată de căderea totalitarismelor tocmai pentru că, altfel, dominaţia ei s-ar pierde, ar fi marginalizată într-o lume policentrică. Dar, SUA nu au nici forţa militară, nici forţa economică, nici strategia cea mai adecvată pentru a controla lumea. Militar, America trebuie să se rezume la specularea avansului tehnologic, absolut incontestabil şi la menţinerea unor baze terestre cu un număr limitat de soldaţi. Imperiul Romei, pe care pare a-l copia, stabilea în teritoriile cucerite mase mari de soldaţi care impuneau pax romana nu doar prin forţa armelor, ci şi prin construcţia unei infrastructuri care să facă posibilă exploatarea eficientă a resurselor şi, în final, romanizarea populaţiilor locale. Pax americana poate însemna dezvoltarea infrastructurilor economice, dar nu înseamnă şi americanizarea comunităţilor în cauză. SUA nu sunt capabile să acorde cetăţenia (precum, odinioară, romanii) unor populaţii deosebite cultural, cu o altă forma mentis. Hegemonia lor aeriană şi navală nu este suficientă pentru a şterge diferenţele, liderii americani fiind conştienţi de slăbiciunea (probată istoric) a forţelor lor terestre. Iată de ce, afirmă Todd, SUA preferă, în locul confruntării cu cei puternici (Europa, China, Rusia) să-i atace pe cei slabi, inventând sub umbrela mitului terorismului universal diverse „axe ale răului”. În fapt, SUA vor să-şi asigure statutul imperial controlând resursele energetice ale lumii, cu toate că ele au rezervele de energie asigurate. SUA nu sunt dependente nici de petrolul irakian, nici de cel iranian (Iranul fiind următoarea lor victimă potenţială), după cum demonstrează Todd. Pe de altă parte însă, ele nu pot structura nici un imperiu de tip atenian, industrial şi comercial, pentru că reducerea producţiei proprii le-au făcut dependente de restul lumii, iar dominaţia financiară este riscantă, fluxul putând oricând să se inverseze dacă oligarhiile americane vor fi nemulţumite de repartiţia profitului. Chiar şi strategic SUA au greşit. Fostul partener în „echilibrul terorii”, Rusia, nu a fost definitiv dezmembrat, deşi premisele au existat, revenind acum în forţă pe scena mondială. Cu China, alternanţa de fermitate şi relaxare nu a generat o relaţie definită, o interdependenţă tranşantă. Iar pilonii politicii mondiale americane, Japonia şi Germania (reconstruite de SUA după ultimul război mondial) manifestă tendinţe centrifuge ce pot fi oricând concretizate în manifestări contestatoare. Plasarea Germaniei în centrul unei Europe Unite şi tentativele acesteia de apropiere de Rusia renăscută vor sparge definitiv monopolul american mondial. „Militarismul demonstrativ” actual este singurul răspuns al SUA, eşecul „imperiului” fiind – în consecinţă – inevitabil. Şahul planetar, susţine Todd, trebuie să se termine printr-un pat, lăsând locul unei lumi complexe, de metanaţiuni, ameninţată – este drept, de triumful principiului oligarhic.

Eseul lui Emmanuel Todd este fascinant şi, la prima vedere, convingător. Nu numai argumentele teoretice, ci şi datele statistice par a îi da dreptate. Căderea dolarului faţă de euro ori apropierea Rusiei de Europa şi lipsa de dovezi în cazul ocupării Irakului sunt fapte certe. Dar, în istorie, evenimente de moment pot întârzia un proces, dar nu-l pot elimina. Înfrângerea lui Napoleon nu a însemnat, de exemplu, dispariţia ideilor Revoluţiei Franceze pe care el le impunea, cu forţa, în teritoriile cucerite. Ascensiunea euro-ului, generată de forţa economică a Europei Unite are, ca efect paradoxal, stimularea capacităţii productive a Americii, a exporturilor ei. Iar controlul american al resurselor petroliere majore ale lumii impune, fără doar şi poate, dirijarea divizată a puterilor care s-ar fi putut uni în contestarea destinului imperial al SUA. „Mitul terorismului” şi „axa răului” sunt, în mare parte, justificate pentru că, iată, terorismul există şi eliminarea lui din istorie prin alfabetizare, culturalizare şi control demografic este un drum prea lung ce poate, până la parcurgerea lui normală, provoca orori cumplite. Iar „ţări de importanţă secundară”, precum cele din „axa răului” (Irak, Iran, Coreea de Nord) pot oricând produce o catastrofă planetară prin utilizarea arbitrară a vreunei arme de distrugere în masă la care ajung necontrolat. Şi, în final, chiar şi clasarea Americii ca „imperiu” poate fi contestată pentru că democraţia americană s-a vădit în toate împrejurările, capabilă de autocontrol, de limitare a tendinţelor totalitare sau oligarhice. Dacă va impune un „imperiu”, atunci acesta va fi de un cu totul alt tip decât cele consemnate până acum de memoria omenirii. Departe de a se sfârşi, partida lui abia acum începe.

Tradusă excelent de Dan C. Mihăilescu, cartea lui Emmanuel Todd are meritul problematizării acute a situaţiei umanităţii în pragul mileniului trei.




Emmanuel Todd, Sfârşitul Imperiului. Eseu despre descompunerea sistemului american. Traducere de Dan C. Mihăilescu,

Ed. Albatros, Bucureşti, 2003, 255 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara