Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Neconsimţitoarea nimfă de Ilie Constantin

Volumul Bunavestire, apărut la EPL, în 1968, poartă un titlu mult folosit de autori români şi din alte literaturi. Mai bine l-aş fi numit după poemul cel mai important din el, "Neguţătorul de săbii" - dar această idee... nu mi-a venit la timp! Vestea cea bună era că, la vârsta de 28-29 de ani, ajungeam, însfârşit, la maturitatea artistică (cititorul va şti să evalueze şi partea de iluzie din această afirmaţie)...
Poemul de deschidere, "Reversibilitate" este, sper, ceva mai mult decât un exerciţiu pe motive mitologice. Daphne, fecioară consacrată zeiţei Artemis, este dorită cu ardoare chiar de fratele acesteia, Apolo. Ea sfârşeşte prin a fi metamorfozată de propriul ei tată, zeul fluviului Peneus, într-un dafin. Apolo a ţinut, totuşi, să se păstreze amintirea neconsimţitoarei nimfe prin gloria cununii de lauri ce-i încununa pe artişti de seamă. Am îndrăznit să inventez imaginea unei Daphne dinamice, redevenind fiinţă umană:
O Daphne reversibilă visam
Reînviind din fiecare ram,
Să zbată pleoape dulci între nervuri,
Să iasă-n muguri umbra caldei guri!
Pe unduioase coapse să se-audă
Cum carnea surpă clorofila crudă,
Fuga oprită-n rădăcini de plantă
Să reînceapă-n glezne, delirantă.
Ea alerga, neterminat de vie
şi-şi aduna vestmântul cu mânie,
Mult sfâşiat de ramurile sale
În vremea stinsei vârste vegetale...
Unul din păcatele de timpuriu prezente în poezia mea, nelipsind nici din volumul Bunavestire, este o anume înclinaţie spre Ťnaraţiunea liricăť. L-am micşorat prin severe retezări de verbiaj, dar fără a fi convins că remediul scurtării este mereu eficace. Să spunem lucrurilor pe nume: povestirea ţine de proză, recursul la ea seamănă cu o fugă din poem.
În ŤAstoriať, eul liric se prezintă drept clown avansând pe un fir, aidoma unui echilibrist pe sârmă, la mare înălţime - numai că firul histrionului traversează solul arenei; grimasele lui de falsă teroare pot amuza spectatorii. Nimic nu îmbogăţeşte strofele următoare, totul rămâne narat sau rostit pretenţios: Ťîmi lenevesc pe laturi universulť, Ťdă-mi timpul hotărârii nemutateť, etc. Într-o altă naraţiune versificată, Ptolemeu Filadelphul, asistă la - ca să zic aşa - inaugurarea farului din Alexandria, cu trufia de a-şi vedea numele eternizat în litere enorme Ťpe faţa turnului dinspre palatť. După decenii: ŤFurtunile prin veac topiră varulť, iar pe zid se iveşte numele adevăratului creator, arhitectul Sostrat din Cnid. Cu versuri laborios expresive, ŤFarulť este al doilea poem al meu din 1967 care se surpă în iscusinţă versificatorie şi povestitoare...
Sar peste vreo zece pagini de carte, pentru a ajunge la scurtul poem ŤCatargť - unul din cele mai concentrate din câte am scris în acea perioadă. Cititorul va remarca faptul că doream atât de tare să-mi stăpânesc discursul liric încât am pus punct după fiecare din ultimele şase versuri:
Nici amintirea vântului nu bate
Pe orizonturi de ocean deschis.
Oprită-i nava de singurătate.
Văzduhul stă ca-n pleoapa unui vis.
Carne şi lemn aşteaptă galeş zorii.
Sirenele de nicăieri nu vin.
Adorm pe vâsle lungi navigatorii.
Legat sunt de catarg ca de-un străin.
În sonetul ŤHomo magicusť, fac un salt în preistorie, spre homo sapiens sapiens - strămoşul nostru direct de după omul din Neanderthal - asumându-mi identitatea de conducător magic al clanului meu, priceput în vrăji pictate pe pereţii grotei pentru ca vânătorii să-şi doboare prada:
Ei au plecat să năruie gazéle.
De sub pământ, prin ruga mea flămândă,
eu goana le-o îndrept către izbândă
căci vrăji temute-amestec în vopsele.

O, cele mai frumoase dintre ele
s-au deşteptat pe zid în salt şi pândă:
eu cel nevolnic, cu săgeată blândă,
sunt primul vânător al ginţii mele!

Fără de mine n-ar pieri mistreţii,
bizonii s-ar propti în steaua vieţii
şi urşii ne-ar goni de prin firide.

N-au teamă ceilalţi, întreaga teamă
de fiare-a tuturor îmi cade-n seamă:
ei ştiu că mâna mea pe zid ucide.
Despre "Neguţătorul de săbii", scris în 1967, criticii n-au fost avari în comentarii subtile... Este cel mai întins poem al meu, însumând 88 de versuri. Curios, naraţiunea lirică îmi izbuteşte de data asta, deşi vorbesc despre un El şi nu din punctul de vedere al Eului liric, cu puţine metafore şi alte figuri de stil, armonia fiind asigurată de firescul rostirii. Aici apare, pentru prima oară, o temă existenţială suită din adâncul fiinţei, şi care, totuşi, în Ťstare de vegheť nu se prezentase niciodată minţii mele:
Atunci fugi în alt popor. (...)
Nu bănuiam că, peste numai şase ani, voi avea să mă resemnez cu desţărarea şi un exil de aproape trei decenii... Dar, tot în 1967, într-un sonet, tema Ťnăpustiriiť spre Vest mi se impunea din nou, în mod mustrător:
În zvârcolirile de laşitate
îmi simt destinul ca pe-un arest.
O, sub drapelele violentate,
m-aş năpusti către marele Vest!

Ritmic debarcă în ţărm surpate
spor de popoare, mâluri şi lest:
rupe, apucă, apără, bate
cu disperare oricare gest.

Câtă planetă la Soare-Apune,
ochiul prea lacom mă va răpune,
s-ajung întâiul şi să cuprind!

Scad în ocoluri şi în deprinderi
fără pieirea unei desprinderi,
cu tristă râvnă îmbătrânind.
Am urmat neabătut sfatul mamei - pe care o pierdusem, atât de tânără încă, cu patru ani mai înainte - de a Ťpune strajăť gurii mele, mai ales după unele Ťincidenteť cu puterea comunistă. De aceea, refuzam pur şi simplu să cuget la vreo eventuală evadare spre libertate. Nu exagerez afirmând că, plecat prin octombrie 1973 cu o mică bursă de studii în Italia, am luat în seamă perspectiva neîntoarcerii în ţară abia prin decembrie, la Florenţa, şi ea mi s-a impus abia la Paris, în primele zile din ianuarie 1974.
Sar peste 11 poeme (de la pagina 37 la 57) ce-mi par Ťnerelevanteť. În ŤEuridiceť, nu ştiu nici azi ce lucru important mi se părea că aveam să spun. Bun sau rău, un poem îmi era dictat Ťde undeva, poate de susť, ca aproape toate cele pe care îmi place să le pun pe seama inexplicabilei inspiraţii... ŤTăietorul de lemneť şi ŤFebrăť marchează o evoluţie Ťspre altcevať. În ele, trec cu hotărâre la versul alb, pe care îl mai practicasem şi în culegerile precedente, rămânând, parcă, mai atras de metronomul stihului ritmat şi rimat. Aşa am avut revelaţia virtuţilor acestui mod de a ne exprima. În versul alb, ritmul e foarte important dar, semănând cu cel al respiraţiei, el nu pune probleme de ordin tehnic. Poţi lesne cădea în proza crasă, dar nu mai mai mult decât în scandarea clasicizantă. Folosit cu atenţia pe care o merită, versul alb îi oferă poetului tonul unei gravităţi obstinate, al exprimării demne de sine.
Sub semnul marelui Vag,
viaţa mea în noiembrie.
Marele Vag e în mine, cutreierându-mă,
cum umbra nemişcată ce-o arunc
pe lac e străbătută de un peşte.
Peşte cu goana scurtă -
atât de leneş şi de grabnic încheiate
zvâcniri, că nu ies niciodată
din laturile umbrei mele.
O frunză lunecă sfâşietor
aproape suspendată pe spiralele
în declin, prevesteşte
locul de calcul unde-mi va atinge
umbra din apă.
Marele Vag, ca o exasperare
îmi înmieşte simţurile, şi prin el
eu urmăresc în locul de contact
al toamnei cum o veştedă celulă
din viaţa mea decade şi o alta
se naşte în locul ei.
Din ce explozie de ceruri vine
acest prisos de viaţă să se aşeze
în rănile de fiecare clipă?
Leneş îmi umblă peştele prin toată umbra
din apă, se accelerează-n mine
viaţa şi moartea. Cutreierându-mă
cum umbra nemişcată ce-o arunc
pe lac e străbătută de un peşte,
marele Vag e în mine,
nepăsător asemenea mişcării.
Viaţa mea în noiembrie
sub semnul marelui Vag.
Ultimul poem din Bunavestire, ŤCunoaşterea prin limiteť (devenit ŤNava ancorată pe colinăť) este al treilea din orientarea pe care i-o datorez, fie şi în parte, anului 1967. De câţiva ani, locuiam pe Magistrala Nord-Sud; o privire din înaltul căii Şerban Vodă asupra crematoriului uman (pe care îl contemplasem de nenumărate ori şi mai înainte) mi-a dăruit un poem din cele importante într-o carieră literară:
Fumegă în linia privirii
negrul, blestemat vapor, şi-n preajma lui
se înfioară chiparoşii cu mâhnire.
Ca o pasăre greoaie, fumul
poposeşte şi se reazemă de coşuri.
Mohorâtă navă învie pe colină;
printre arbori o teroare trece
şi de milă frunzele se rup şi pleacă,
curg în fumul zvârcolit, alături suie
până când rămân în urmă. (...)
Fumule, cine ai fost ?
Pentru ce te-ai îmbarcat pe negrul
blestemat vapor de pe colină?
Fum de cineva, fum de limite,
fum de noi, de mine, fum obstacol,
cu măsura ta îmi acoperi
înţelegerea de infinit.
Limite de sânge şi putere
am purtat printr-o limită de timp.
Viaţa mea e o fereastră
zăbrelită des cu limite.
Iar dincolo de ea
stă ascunsă Fiara-Infinit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara