Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Necuviinţa d-lui Ioan Scurtu de Ioana Pârvulescu


Preocupată de literatura dintre cele două războaie mondiale, n-am ezitat să-mi cumpăr, în ciuda preţului pipărat, Viaţa cotidiană în perioada interbelică de Ioan Scurtu, apărută la Editura RAO (2001). Cartea m-a dezamăgit încă de la primele pagini pentru că este scrisă fără urmă de har şi adesea într-un limbaj de lemn care numai de perioada interbelică nu aminteşte. Dezamăgirea mea s-a transformat însă în indignare cînd, în capitolul dedicat modei, mi-am recunoscut fragmente din articolul Odă modei, apărut la rubrica Revista revistelor interbelice, în România literară nr. 33, 1997, preluate fără ruşine şi fără ca sursa să fie citată. Ca toate articolele de la această rubrică, şi Odă modei a necesitat citirea unor colecţii întregi de reviste şi ore întregi de studiu. Fiecare citat dat acolo mă reprezintă în primul rînd pe mine şi intră într-un tot gîndit de mine într-un anumit fel. Dl. Scurtu avea dreptul să se folosescă de munca şi de ideile mele numai citîndu-mă. Iată în ce a constat efortul creator al d-lui Scurtu:
La mine:
[...] un comentariu plin de umor pe tema specificului naţional agresat, pe care P. Nicanor & Co. îl semnează în Viaţa Românească (febr.1928): � Astă-vară, într-o staţiune climaterică, am văzut o ţărancă bătrînă, care, întîlnind pe fiică-sa, servitoare la un vilegiaturist şi deci îmbrăcată modern, a luat-o de departe cu aceste cuvinte "Da ghini, neruşinato, ai înnebunit di umbli tu goalî? Ci, tu eşti cucoanî?"". Uşor intrigat de progresele modei se arată şi autorul, care vorbeşte de �simulacre de rochie" şi de sănătatea uimitor de înfloritoare a doamnei moderne: �Dacă acum 15 ani o femee ar fi umblat pe uliţă, cînd crapă pietrele de ger, fără nimic mai pozitiv pe o porţiune însemnată a persoanei ei decît un ciorap à jour, ar fi murit de pneumonie. Doar nu în zadar purtau ele atîtea feluri de pînze şi stofe una peste alta înlocuite toate astăzi cu himericul ciorap".
La dl. Scurtu (pp.191-192):
Cunoscuta revistă ieşeană �Viaţa Românească" scria sub semnătura P. Nicanor et co.:
� Astă-vară, într-o staţiune climaterică, am văzut o ţărancă bătrînă, care, întîlnind pe fiică-sa, servitoare la un vilegiaturist şi deci îmbrăcată modern, a luat-o de departe cu aceste cuvinte "Da ghini, neruşinato, ai înnebunit di umbli tu goalî? Ci, tu eşti cucoanî?"". Autorul articolului nu agrea nici el noua modă, deoarece scria despre �simulacre de rochie" şi despre sănătatea doamnelor mondene: �Dacă acum 15 ani o femee ar fi umblat pe uliţă, cînd crapă pietrele de ger, fără nimic mai pozitiv pe o porţiune însemnată a persoanei ei decît un ciorap à jour, ar fi murit de pneumonie. Doar nu în zadar purtau ele atîtea feluri de pînze şi stofe una peste alta înlocuite toate astăzi cu himericul ciorap".

în nota de subsol, dl. Scurtu nu face trimitere la articolul meu, ci la �Viaţa românească" din februarie 1927. îl anunţ pe dl. Scurtu că nu din revista Viaţa românească a preluat el aceste idei, ci din România literară, 1997. De altfel face trei greşeli care îl trădează. Prima: se raportează la text ca la un articol, neştiind că e vorba de o notă. A doua: greşeşte anul. A treia: fiindcă ia sursa de la mine, nu-şi dă seama că era nevoie de o trimitere mai exactă, cu numărul revistei (pe care eu am evitat-o la rubrica mea, din cauza exigenţelor de alt tip ale stilului publicistic, dar care în stilul său �academic", cu note de subsol, era obligatorie). Dl. Scurtu, care nu se simte obligat să-i citeze pe cei de la care împrumută, este mult mai atent cu sine, căci se autocitează la subsol. Nu cumva să se creadă că a furat de la el însuşi fără să-şi dea seama. Alt exemplu:
La mine:
între eleganţii demodaţi ai deceniului trei se află �acest superb exemplar, care e Tony Bulandra", pentru că �a rămas la culoarea verde, de dinainte de război, care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la monoclul cu şnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuşi albe, purtînd mereu tocurile înalte".
La dl. Scurtu (p. 188):
Existau şi bărbaţi care au refuzat să se adapteze noilor exigenţe ale modei. Unul dintre aceştia era actorul Tony Bulandra, care a rămas la costumul de culoare verde, cu manşetele scrobite, la monoclul cu şnur, mănuşile albe, pantofii cu tocuri înalte, care se purtau înainte de 1918.

Aici dl. Scurtu n-a mai indicat nici o sursă, pentru că n-a avut de unde. Pariez că nu poate să spună cui aparţine această descriere a lui Tony Bulandra. Eu însă ştiu. Deşi scrie despre �viaţa cotidiană a românilor din perioada interbelică", dl. Scurtu şi-a preluat stilul şi obiceiurile dintr-o perioadă mai recentă. Una care începe de pe la Eugen Barbu.