Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Negoţul cu eternitatea de Pavel Şuşară


Monumentul public şi cultul eroilor

În cei douăzeci de ani care s-au scurs de la prăbuşirea structurilor şi a instituţiilor comuniste din România, nimic nu a cunoscut o manifestare mai dezlănţuită (nici măcar lăcomia şi raptul economic) decît năzuinţa reprezentării simbolice şi iluzia proiecţiei în eternitate. De la victimele celor cincizeci de ani de teroare comunistă la supravieţuitori şi de la victimele recente, din decembrie '89, la răniţi şi la urmaşi, ca să nu mai punem la socoteală şi scadenţele timpurilor istorice, s-au întrecut cu toţii, direct sau prin legatari mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, să-şi fixeze efigia într-un monument public. Mai puternic decît grija pentru ziua de mîine sau decît îngrijorarea pentru cea de azi s-a manifestat, prin nu se ştie ce complicată alchimie sufletească, morală ori, poate, numai propagandistică şi narcisiacă, preocuparea fierbinte pentru buna administrare a veşniciei. Cum orice fel de autoritate a intrat prompt în disoluţie după '90 şi cum nimeni na mai avut nici chef şi nici răbdare să mai asculte pe nimeni, toţi cei care s-au trezit peste noapte cu o brumă de putere şi-au descoperit brusc şi cele mai felurite competenţe. Iar dintre acestea, cea mai la îndemînă şi mai autoritară a fost, fără îndoială, cea în istorie, aşa, în general, şi în voievozi în particular. Cum altfel şi-ar fi putut dovedi mai bine un primar, un prefect, un director de şcoală, un şef de poliţie sau un veteran de război autoritatea administrativă, politică sau morală, dacă nu printr-un dialog direct cu miturile naţionale şi prin cauţionarea publică oferită de umbra vreunei copleşitoare personalităţi medievale sau chiar mai de dincoace, dinspre zilele noastre. Astfel au apărut, cu o urgenţă furibundă, în mai toate oraşele ţării şi chiar prin unele sate, altminteri liniştite, monumente după monumente, statui după statui, troiţe după troiţe şi aşa mai departe.

Victimele directe ale acestei adevărate hemoragii simbolice au fost, în primul rînd, spaţiul public şi bunul-simţ, iar, în al doilea rînd, istoria naţională, cu precădere cea romanţată şi împinsă în mitologie, cu voievozii ei şi cu tot soiul de alte figuri civilizatoare. În topul preferinţelor metafizico-propagandistice ale autoproclamaţilor manageri ai eternităţii s-au situat acele personaje care au intrat comod în conştiinţa publică drept purtătoare ale unei măreţii tragice. Mihai Viteazul, evident, călare, Avram Iancu, înconjurat sau nu de tulnicărese, Mihai Eminescu, androgin şi astral şi, cu oarecare timiditate, chiar Ion Antonescu, au fost de departe eroii cei mai rîvniţi şi mai curtaţi. Pînă unde a mers această patologie a monumentului public se poate uşor observa din formele delirante, groteşti şi paranoide care ne-au invadat geografia cu promisiunea reanimării istoriei. Statuia lui Avram Iancu de la Cluj, păstorită de Gheorghe Funar, este exemplul cel mai elocvent în acest sens şi el ar trebui să figureze în toate manualele de psihiatrie. Din aceste construcţii aberante, în care aroganţa se întîlneşte cu veleitarismul, cel mai păgubit iese, pînă la urmă, modelul însuşi care devine peste noapte, dintr-un reper eroico-metafizic, o biată caricatură, obiect al unui spectacol degradant şi inutil.

Monumentul public şi instituţiile ierarhice

Dacă am spune, la capătul acestei radiografii, că spaţiul artei noastre monumentale este stăpînit de sindromul absolutei dezordini, încă n-am spus nimic. Cele mai grele deşertăciuni, cele mai naive utopii, cele mai lacome chimire, cele mai rafinate linguşeli, cele mai deşănţate avînturi propagandistice şi cele mai crispate dorinţe de putere se întîlnesc - şi se consolidează reciproc - aici. Nu există formaţiune politică, organizaţie cu pretenţii reprezentative sau domeniu al vieţii publice, mai mult sau mai puţin militarizat, care să nu se simtă obligate de a negocia cu veşnicia prin cîte un măreţ însemn statuar. In cele mai multe cazuri, amatorismul şi aroganţa merg mînă în mînă cu gradul de autoritate, cu gradul, în general, fie el MAPN sau MI, şi cu un cult primitiv al eroilor, al eroilor consacraţi şi ca sfinţi sau al acelora suspectaţi că ar putea deveni cîndva ori una, ori alta.

Ieşiţi aproape cu totul din contemporaneitate, anesteziaţi de contemplaţia narcisiacă a unui trecut permanent recondiţionat în cheie exemplară, nu facem altceva decît să recuperăm, derizoriu şi mimetic, ce n-am reuşit şi nici n-am fost în stare să facem la vremea potrivită. Tot felul de organizaţii, zise civice, în numele cărora semnează nenumăraţi colonei şi generali care şi-au mutat lupta de pe frontul muncilor agricole pe frontul înalt al construcţiei simbolice, s-au hotărît subit să-i ocrotescă mistic pe cei mai sus pomeniţi, adică pe Mihai Viteazul, pe Mircea cel Bă-trîn - căruia Ceauşescu îi zicea cel Mare -, pe Bogdan Vodă, pe Mihai Eminescu etc., iar lista poate fi consultată, pentru amănunte, în orice carte de istorie pentru ciclul gimnazial.

Singura structură, şi ea cvasimi-litarizată, care nu face statui pentru că nu-i stă în dogmă şi în caracter, este biserica. Insă chiar dacă ar avea slobod şi la statuie, ea nu prea este disponibilă acum doar pentru hălci de veşnicie, fiindcă tocmai se ocupă întensiv cu veşnicia întreagă, adicătelea cu Casa Ortodoxă a Poporului, pe numele ei Catedrala Mîntuirii Neamului. Dar şi în condiţiile acestea ea este, în felul ei, prezentă şi pe lîngă statui; pentru că acolo unde pune comanditarul gradul, trupeţul solda, primăria spaţiul şi sculptorul botul, soborul pune busuiocul şi livrează norişori de tămîie şi imponderabile ceţuri autarhice. Născut militar şi creştin, după cum arată sondajele, sponsor şi deţinător de spaţii publice, după cum se poate observa la faţa locului, românul se trezeşte acum o biată făptură (oarecum animată) în mijlocul unui popor implacabil de statui. In aceste condiţii, Comisia pentru Artă Monumentală a Ministerului Culturii ajunsese, la un moment dat, doar un fel de şcoală de retorică unde se ţineau discursuri, se emiteu păreri şi se contabilizau tot felul de supărări şi scrisori, pline de indicaţii şi de sfaturi dojenitoare, venite din partea reprezentanţilor aceloraşi organizaţii civice care nu omit să-şi treacă în clar, înaintea numelui, şi cinstitul grad de colonel ori de general. Intr-o asemenea halucinantă aventură a statuarului românesc din ultimii douăzeci de ani, dacă a mai apărut cîte o lucrare ca acelea semnate de Silvia Radu, Vasile Gorduz, Ion Nicodim, Paul Neagu, Mircea Spătaru, Ioan Bolborea etc., lucrări care se apropie firesc de o viziune contemporană asupra ideii de statuar, faptul trebuie consemnat nu doar ca o întîmplare ieşită din comun, ci de-a dreptul ca un miracol. Pentru că doar ele, miracolele, se manifestă intempestiv şi sfidează orice logică previzibilă, iar în cazul monumentului public, logic ar fi fost să sucombăm în ostentaţie şi în propagandism derizoriu.