Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Negru pe alb de Angelo Mitchievici

Sunset limited (2011)
Regia: Tommy Lee Jones.
Cu: Samuel L. Jackson, Tommy Lee Jones.
Genul: Dramă.
Durata: 91 minute.

Realizat după piesa şi scenariul lui Cormac McCarthy, filmul regizat de Tommy Lee Jones oferă un regal actoricesc al tandemului Samuel L. Jackson şi Tommy Lee Jones.
Este drept, cuvintele lui McCarthy sunt acolo, bine puse şi bine spuse, dar ele trasează nu doar o direcţie de intepretare, ci şi o stranie întoarcere a textului asupra lui însuşi care-şi are ca reflex introspecţia personajului. Un alb şi un negru devin la nivelul discursului „alb” şi „negru”, viaţă şi moarte, lumină şi întuneric etc., însă printr-o inversiune semnificativă. Evit ceea ce ţine de corectitudinea politică, aşa cum face şi dramaturgul; rolurile trangresează culorile şi prejudecăţile şi tocmai acest fapt revendică un joc mult mai complicat de poziţionare simbolică. „Profesorul” (Tommy Lee Jones) a fost salvat de la o tentativă de sinucidere de către celălalt, îi putem spune oricum – Profesorul i se adresează cu termenul de „Pastor”, „Predicator” –, pentru că nu-i aflăm numele. Într-un fel, acesta îşi asumă rolul de înger păzitor. Abia această salvare îi introduce în scenă pe cei doi ca adversari; miza însă nu este moartea, ci, mai degrabă, raţiunea de a trăi. Între cei doi există un ecart sensibil, unul, Profesorul, are formaţia unui intelectual cu sute de cărţi la activ, mai puţin Biblia, celălalt are experienţa unei perioade lungi de detenţie şi a unei lecturi sistematice a Bibliei. Dialogul dintre cei doi transgresează însă formaţia fiecăruia. Existenţa Profesorului s-a golit de conţinut în timp şi nu există jaloane precise ale acestei scufundări. În cazul celuilalt, evenimente traumatice au provocat metanoia, l-au reconstruit, au făcut din el un Predicator, un ghid al celor debusolaţi. De ce sunt adversari? Nu doar pentru că unul refuză gestul salvator şi celălalt se încăpăţânează să-l fructifice, ci pentru că, prin cei doi se ciocnesc două viziuni asupra raţiunii de a exista.
O bună parte din discuţie se învârteşte predictibil în jurul vanităţii intelectuale, asupra orgoliului celui care construieşte motivaţii, sofistica dezgustului de viaţă, care-şi construieşte moartea întâi ca idee înainte de a o transpune în act. Sfera religiosului nu ţine nicidecum de practica liturgică sau de lectura textului biblic, ci de consistenţa pe care actul trăit o reflectă asupra ideilor. În definitiv, acest Predicator îi vorbeşte în sensul biblic, nu prin sentinţele de acolo, ci prin parabole. Anecdoticul deghizează un sens, paradoxul reflectă nu un impas al sofistului şi nici absurdul existenţei, ci lumescul oricărei contradicţii, sâmburele de gratitudine şi înţelegere în locul reacţiei impulsive sau al amarelor ruminaţii filozofice. Ceea ce lipseşte din celălalt este ceva esenţial, şi anume dragostea de viaţă, gratitudinea, un cât de mic sâmbure de bucurie. Este remarcabil felul în care amprenta stilistică a discursului unuia se ciocneşte de o anume directeţe a discursului celuilalt. De fapt, asistăm la un meci, nu unul dintre Diavol şi Bunul Dumnezeu, ci unul dintre doi maeştri ai discursului. A-ţi găsi cuvintele nu este aici o vorbă goală, miza este foarte mare, anihilarea, sau mai precis autoanihilarea, însă înainte ca ea să devină act, discursul este cel care o validează. Tehnic vorbind, spaţiul nu permite o elaborare complicată a mutărilor, camera surprinde grosplanuri, cadrele sunt limitate, avem terenul de luptă care are graniţe fixe, constrângerea cuştii.
Adversarii stau faţă în faţă, dar se şi rotesc unul în jurul celuilat, se clatină sub „lovitură” când unul când celălalt, apoi revin cu o nouă tactică, cu un nou tertip. Knock-out-ul se lasă aşteptat, există şi perioade de temporizare când adversarii se tatonează, se examinează reciproc, perioade staţionare când şi unul şi celălalt acceptă de comun acord o scurtă pauză de respiraţie. Apoi unul dintre ei revine în forţă, lupta se reia. Faţa Profesorului are ceva devastat şi aspru, ca un câmp crăpat de secetă, forţa sa este însă una a vacuumului care absoarbe orice lumină. El nu este victima cum înşelător putem crede, ci aşa cum se intitulează un „Profesor al întunericului”. Nu este vorba aici de o penibilă ipostaziere a îngerului întunericului, ci de o dorinţă de neant similară unei complicate forme de autoconsum nihilist, de disperare rece, fără obiect, care-şi devine propriul obiect. Aparent, nu există nicio dimensiune militantă a acestei dorinţe de autodistrugere până spre final, când Profesorul se transformă în Predicator, în sumbru profet. „Umbra toporului atârnă asupra fiecărei bucurii.”, iată o frază care i-ar putea servi drept deviză pe scut. El are acum cuvintele şi celălalt nu. Este şi reproşul timid pe care salvatorul îl aduce lui Dumnezeu. Discursul celuilalt a învins. Predicatorul nu a reuşit să-l convingă să rămână, nu a reuşit să-l convingă să nu se sinucidă. Eşecul ipostaziază ceva mai mult decât un impas, caracterul emblematic al acestei întâlniri. Nu există un argument pentru dorinţa de a deveni nimic, împotriva nimicului. Cel care iese pe uşă nu este un bărbat care a eşuat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a eşuat. Aşa cum cel care rămâne nu este un bărbat care a câştigat în viaţă, ci unul în cazul căruia viaţa a câştigat. Viaţa-Moartea? Misterul rămâne intact, o nouă repriză îşi aşteaptă răsăritul la capă- tul liniei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara