Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Neurologie şi cultură de Codrin Liviu Cuţitaru


În istoria neurologiei, există un caz înfricoşător, cunoscut de întreaga lume medicală. Este vorba despre întîmplarea nefericită a lui Phineas Gage, un american de la jumătatea secolului al XIX-lea. Gage lucra, în septembrie 1848, ca maistru la căile ferate, supraveghind construcţia unui tronson din statul Vermont. Tînărul era văzut ca o persoană energică, entuziastă, cu caracter puternic. Prietenii îl descriau ca pe un bărbat extrem de onest şi cu apetenţă pentru muncă. Într-o dimineaţă nefastă, Phineas a participat la dinamitarea unei formaţiuni de rocă masivă care bloca accesul viitoarei linii de tren. Inventiv şi rapid în mişcări, maistrul a introdus în interiorul unei crăpături din stîncă o bară metalică (de oţel), cu o lungime de 1 metru şi o grosime de cel puţin 2,5 centimetri. Nimeni nu ştie care a fost motivaţia reală a acestui artificiu tehnic. Se bănuieşte intenţia tînărului de avea o explozie controlată, capabilă să prevină răspîndirea periculoaselor bucăţi de granit. Cert rămîne faptul - altfel, uşor de anticipat! - că lucrurile au stat tocmai pe dos. În urma exploziei, bara a pornit cu o viteză delirantă spre Gage însuşi, penetrîndu-i obrazul stîng, dezintegrîndu-i ochiul şi, ulterior, ieşind, pe jumătate numai, prin partea dreaptă a craniului. La capătul momentului de criză, victima oferea un spectacol lugubru. Stătea în picioare, cu capul străpuns, de sus în jos, de terifianta lance oţelită. Toată lumea a intrat în panică, alergînd care încotro din calea apocalipticului zombie american.

Rapoartele martorilor scenei sînt contradictorii. Unii susţin că Phineas s-ar fi prăbuşit imediat după impact, pierzîndu-şi cunoştinţa şi intrînd în convulsii (pentru a-şi reveni ulterior). Alţii, dimpotrivă, declară că el ar fi rămas conştient tot timpul după accident, nepărînd slăbit, în ciuda pierderii mari de sînge. Oricum ambele tabere admit un lucru înspăimîntător. În doar cîteva minute, Gage (cu suliţa înfiptă în craniu) a fost apt să meargă pe picioarele lui la doctor. În plus, vorbea fără probleme, oferind indicaţii preţioase despre senzaţiile trăite. Un medic din zonă, John Harlow, l-a luat în îngrijire. Aparent, el i-a scos bara metalică din cap (aceasta pătrunsese în centrul lobului frontal al creierului), bandajîndu-l şi protejîndu-l de eventualele infecţii. Convalescenţa a durat cîteva săptămîni şi nu a pus, practic, nici o problemă medicală majoră. Gage s-a recuperat spectaculos, nepierzîndu-şi nici o clipă vioiciunea biologică nativă. Curînd a fost redat prietenilor şi cunoştinţelor în deplinătatea funcţiunilor sale anatomice.

Aici intervine episodul cu adevărat interesant al cazului ,Phineas Gage". În scurt timp, atît prietenii, cît şi cunoştinţele au realizat că nu mai aveau de-a face cu adevăratul Phineas Gage, ci cu o copie fizică (e drept, uşor mutilată) a lui. Tînărul laborios, cinstit, energic, afabil şi modest devenise, neaşteptat, un indolent notoriu (unii l-au numit chiar ,loază"), mincinos, vlăguit, bădăran şi lăudăros fără pereche. Şi-a pierdut prietenii, rînd pe rînd, a început să bea, a refuzat să mai muncească şi şi-a construit o mitologie proprie, de mahala, intrînd treptat pe calea autodistrugerii. Comportamentul său a degenerat enorm către atitudini anti-sociale, fostul ins, în bună măsură mediocru intelectual (dovadă şi decizia de a introduce, suicidal, o bară în roca destinată exploziei), dezvăluind acum extravaganţe nebănuite şi tendinţe stranii de ieşire din rînd. Noul stil de viaţă nu-i putea fi fast lui Gage, în mod evident. Omul cade repede în sărăcie lucie şi marginalitate socială. Moare la doisprezece ani după accident, nefiind plîns de nimeni.

Mulţi spun că, în urma catastrofei, Phineas ar fi suferit totuşi de epilepsie, însă - şi aici - mărturiile rămîn contradictorii. Medicii (începînd cu John Harlow care a scris două cărţi despre Gage, după moartea acestuia) nu au încetat să fie fascinaţi de cazul în discuţie, impunîndu-l cercetării tuturor generaţiilor viitoare de neurologi. Nu s-a efectuat o autopsie asupra cadavrului, dar, peste ani, craniul a fost dezgropat şi supus analizelor. Astăzi, el se păstrează la Muzeul de Ştiinţe Medicale al Universităţii Harvard. În 1994, doi neurologi, de la Universitatea din Iowa, Hanna şi Antonio Damasio, au reconstruit pe computer traiectoria barei de oţel în creierul lui Gage, publicînd o imagine grafică fidelă într-un număr al revistei Science din acelaşi an. Imaginea poate fi văzută astăzi şi pe Internet. Celor care nu o cunosc, le confirm, cu mîna pe inimă, că e absolut înfricoşătoare, situîndu-se, de departe, într-o elită a senzaţiilor tari.

Istoricitatea cazului ,Phineas Gage" nu derivă atît din excepţionalitatea supravieţuirii victimei (avînd în vedere gravitatea accidentului), cît din învăţăturile ştiinţifice pe care le-a transmis viitorimii. Gage reprezintă începutul teoriei localizării modelului comportamental al individului în lobul cerebral frontal. Neurologii au înţeles treptat că există un caracter uman, ştiinţific vorbind, iar el este rezultatul anumitor legături neuronale. Aceste legături i-au fost distruse lui Phineas, ducînd, ultimativ, la naşterea unei alte persoane. Astăzi, ştiinţa (post)modernă a certificat valabilitatea teoriei, cu mijloace tehnologice supersofisticate (în anumite operaţii pe creier, cu pacientul în stare de trezie, neurochirurgii pot demonstra schimbări de comportament şi atitudine, prin simpla atingere a unor electrozi de diverse zone ale creierului, prezumitv responsabile de variantele manifestaţionale ale caracterului). Se vede că, uneori, nu trebuie să te aventurezi pe Marte pentru a te confrunta cu marile bizarerii ale Universului. E de ajuns să te priveşti în oglindă.

Amintitul profesor american - Antonio Damasio -, specialist în neurobiologie şi şef al Catedrei de Neurologie de la Universitatea din Iowa, publică, în 1994, pornind de la acest caz istoric (intersectat, desigur, cu revelaţiile prilejuite de propriii pacienţi), o lucrare remarcabilă (tradusă anul acesta, de Irina Tănăsescu, şi în română, la Humanitas), intitulată Descartes' Error. Emotion, Reason, and the Human Brain/Eroarea lui Descartes. Emoţia, raţiunea şi creierul uman. ,Eroarea" lui Descartes - trebuie spus de la bun început - este dualismul ideologic şi conceptual (nu rareori antinomic, cu mici valenţe oximoronice chiar), practicat de filozof, dualism pe care se întemeiază o întreagă tradiţie epistemologică (greu recognoscibilă, de altfel, astăzi, datorită supralicitării, drept ,carteziană"). Tradiţia menţionată a dus - în psihologie şi, prin iradiere, în neurologia de pionierat - la convingerea că, în interiorul creierului, sisteme neurale diferite sînt responsabile pentru emoţii şi, respectiv, pentru raţiune, identitatea emoţională a individului fiind una, iar identitatea lui raţională fiind cu totul altceva, aşa cum trupul şi sufletul rămîn două entităţi ultimativ disjuncte (o tradiţie culturală, ce îşi are apogeul în romantism, susţine practic aceeaşi ipoteză!). Descartes credea că mintea (suprapusă, filozofic, cu un aşa-zis ,centru al sufletului", reperabil noţional, de asemenea, ca ,intelect" sau ,raţiune") îşi are sediul într-o glandă minusculă, cunoscută, pe atunci, sub numele de conarium, transformată, în limbajul medical al prezentului, în epifiză. Acest "conarium" avea existenţă sui generis, în opinia filozofului, constituind identitatea per se a omului. Trupul funcţiona, în astfel de circumstanţe, doar ca o ,anexă" a ,centrului" raţional şi identitar, ajungînd dispensabil. Descartes se putea imagina fără corp, dar, în nici un caz, fără minte. Principiul impune, prin plasticitatea imaginilor sugerate, o metaforă interesantă (devenită experiment imaginar pentru neurologi), a ,creierului din vas", adică a unei fiinţări exclusiv raţionale, eliberate de orice constrîngere trupească şi, concomitent, instinctuală. ,Fiinţa superioară" din individ îşi înghite, prin urmare, simbolic, "extensia" materială (,fiinţa inferioară", corpul), anihilînd-o. Mitul cartezian a avut, să recunoaştem, un impact extraordinar asupra cîtorva sisteme filozofice, perpetuîndu-se, în diverse formule ideologice, pînă în actualitate. Efortul lui Damasio de a-l deconstrui, fie şi cu argumente ştiinţifice, nu reprezintă o întreprindere uşoară.

Punctul forte al neurobiologului american (dincolo de cazul ,Phineas Gage", care a demonstrat, avant la lettre, ,corporalitatea" caracterului şi, totodată, unitatea emoţional-raţională a persoanei) îl constituie cercetarea directă pe patologia (neuronală) umană, aptă de a furniza argumente anti-carteziene de prim rang. Voi lua un singur exemplu din gama largă de cazuri, oferită de Antonio Damasio. E vorba despre răsturnarea de destin trăită de un om de afaceri - Elliot -, cu o viaţă model, pînă la un punct, în care se îmbinau armonios familia reuşită şi succesul profesional. Criza se declanşează atunci cînd bărbatul începe să aibă dureri teribile de cap şi probleme de concentrare. Bănuielile cel mai rele ale medicilor se confirmă şi Elliot primeşte un diagnostic brutal - meningiom (o tumoare cerebrală, cu origine în membrana protectoare a creierului, numită meninge). La Elliot, formaţiunea tumorală se dezvoltase în lobul frontal, invadînd cavitatea nazală. Ablaţia se impunea ca urgenţă medicală.

Operaţia a decurs, din fericire, cu bine, deşi, în urma ei, întregul lob frontal al pacientului fusese extirpat. Elliot a revenit la muncă şi, în scurt timp, apropiaţii şi colegii au observat, cum spune Damasio însuşi, că el ,nu mai era de fapt Elliot" (p.56). Pe scurt, vechiul om responsabil şi eficient s-a transformat, în mod straniu, într-un iresponsabil haotic şi confuz. Nu mai putea lua decizii şi nu mai reuşea să-şi gestioneze corect timpul. Au venit, pe rînd, pierderea slujbei, divorţul şi pauperitatea. Comentează Damasio: ,Tragedia acestui bărbat, altminteri sănătos şi inteligent, era că nu putea fi considerat nici lipsit de judecată, nici ignorant şi, cu toate astea, deseori se comporta ca atare. Mecanismul de luare a deciziilor era atît de şubred, încît nu mai putea funcţiona ca o fiinţă socială eficientă. Nu a tras nici o învăţătură din greşelile sale, cu toate că a fost confruntat cu rezultatele dezastruoase ale deciziilor lui. Părea fără speranţă de salvare, ca delincventul care se căieşte sincer cînd părăseşte puşcăria şi comite imediat altă infracţiune. Putem afirma că liberul lui arbitru fusese afectat şi, dacă ar fi să extrapolăm la cazul lui Gage, liberul arbitru al lui Gage fusese şi el afectat" (p.57). ,Liberul arbitru" nu reprezintă, în ultimă instanţă, decît nucleul inseparabil al caracterului, alcătuit din raţiune şi emoţii. Elliot judeca şi avea în continuare sentimente, însă, emoţional şi raţional, identitatea sa (precum cea a lui Gage), se alterase, mai mult, intrase - se poate spune -, prin extirparea lobului frontal (sediul neurologic al identităţii, din acest unghi de vedere, emoţional-raţional), într-o fază de disoluţie. Caracterul şi întreaga lui fiinţă îşi schimbaseră formele de expresie şi mijloacele de inteligibilitate.

Antonio Damasio are, de aceea, convingerea că nu numai emoţia şi raţiunea, corporalitatea şi identitatea, trupul şi sufletul reflectă unităţi perfecte, ci, revenind la mitul cartezian, însuşi organismul uman şi mintea care îl coordonează se află într-o stare de organicitate inseparabilă. Mintea se construieşte, post-natal, în integralitatea ei, pe reţeaua infinită a stimulilor furnizaţi empiric de către organism. Cele două formează un tot profund, pe măsură ce experienţa individului se amplifică şi diversifică. Din interacţiunea lor rezultă caracterul (identitatea) umană şi, ca atare, orice intervenţie - fie şi infinitezimală -, fizică ori psihică, în interiorul acestei îmbinări armonioase, duce, invariabil, la distrugerea întregului (şi nu doar a părţilor componente). Corporalitatea propriu-zisă îşi pune în evidenţă existenţa ca pe o reprezentare neurală, iar nu ca pe o entitate suficientă sieşi, fiinţînd în afara funcţiilor mentale. ,Sufletul respiră prin corp, iar suferinţa, fie că îşi are punctul de pornire în piele sau într-o imagine mentală, îşi are sediul în trup" (p.14), observă Damasio stăruitor. Cu alte cuvinte, măcar din perspectivă neurologică, dacă nu şi filozofică, individualitatea umană rămîne reperabilă mai curînd în unitate decît în dualitate.

Un alt neurolog american (englez de origine, stabilit însă, de tînăr, la New York), cu faimă internaţională, a cărui carte celebră (The Man Who Mistook His Wife for a Hat/Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie) a fost tradusă, şi ea, anul acesta la Humanitas (de către Dan Rădulescu), este Oliver Sacks. Preocupările lui transcend ştiinţa medicală în sine, intrînd în spaţiul psihologiei sociale şi în cel al culturii în general. Volumul în discuţie (apărut, în Statele Unite, în 1985) cuprinde o serie de studii de caz (în număr de 24) din experienţa medicală a autorului (Sacks e profesor la ,Albert Einstein" College of Medicine). Aceste cazuri sînt prezentate într-o formă puternic literaturizată (ele au inspirat, de altfel, spectacole de operă şi teatru, unele regizate de nume sonore, precum Peter Brook, după ce cartea de debut a lui Sacks - Awakenings/Deşteptări -, publicată în 1973, fusese punctul de plecare pentru o peliculă hollywoodiană). Puntea de legătură a ,povestirilor" profesorului new-yorkez o constituie investigaţia neurologică de fineţe, pe care el o face pe tipuri de ,sindroame de emisferă dreaptă", ceea ce, în limbaj medical, se referă la afecţiunile cerebrale din partea dreaptă a craniului.

Emisfera cerebrală dreaptă nu e un loc favorit al cercetărilor neurologice. Aici se află, în opinia specialiştilor, secţiunea ,supra-segmentală" a creierului, acea dimensiune predispusă la abstractizare şi la ,gîndirea înaltă". Partea dreaptă a craniului rămîne cunoscută drept locul de dezvoltare a unor centri multipli funcţionali (geometria, prozodia, muzica sînt doar cîteva dintre abilităţile umane situate aici), capacităţile intelectuale asociate lor fiind, în majoritate, cu conţinut metafizic superior. Prin contrast, emisfera stîngă (mult diminuată ca abilităţi) se ancorează în planul fundamental concret al existenţei, legîndu-se de elementarul fiinţial, înscris în harta dexterităţilor şi a deprinderilor uzuale. Patologiile de emisferă dreaptă sînt mereu subtile, vag sesizabile (şi, indubitabil, greu de diagnosticat), pline de mister şi simbolism bizar. Confruntat cu ele, neurologul devine, volens-nolens, un semiolog. El dezleagă cifruri comportamentale, ,sparge" coduri manifestaţionale, puţin inteligibile la prima vedere. În această zonă se situează analiza (frecvent, o ,psihanaliză") lui Sacks, încercînd să lumineze un univers obscur, nu atît datorită învecinării sale cu subliminalul, cît datorită adîncimii lui - nu mă feresc să spun - abisale.

Un muzician rafinat suferă de prosopagnozie, fiind incapabil să recunoască chipuri (inclusiv pe al său) şi fiinţe (inclusiv pe cele din imediata lui vecinătate, cum ar fi soţia de pildă, pe care o confundă cu o pălărie). El duce altfel o viaţă normală, neconştientizînd propria boală. O doamnă trăieşte doar pe jumătate aşa-zicînd, întrucît nu are percepţia lumii din partea dreaptă a orizontului ei optic. Un tînăr cade din pat în mod repetat, încercînd să-şi arunce jos propriul picior stîng, nerecunoscut ca aparţinîndu-i. O tînără sportivă ,uită", la un moment dat, că are un trup sub cap (apropo de reprezentarea neurală a corporalităţii sugerate de Antonio Damasio!) şi se prăbuşeşte din picioare, nemaifiind aptă de a se contura pe sine din punct de vedere mental (în dinamica acestui caz, Sacks confirmă teoria lui Damasio cu privire la unitatea minte-organism, aducînd în sprijin şi psihanaliza, printr-o observaţie faimoasă a lui Freud: ,Sinele este înainte de toate un sine al trupului", p. 72). În toate fişele lui clinice, prezentate cu minuţiozitate de arhivar şi talent de prozator, Oliver Sacks se află în faţa unor coduri pe care trebuie să le descifreze cu instrumentar psihologic (nu întîmplător, el recomandă neuropsihologia ca ştiinţă a viitorului). Finalitatea este mereu conştiinţa pacientului şi nu mecanica (altfel deviantă) a bolii sale. Excursul autorului devine, de aceea, unul preponderent cultural (în măsura în care acceptăm cultura ca un fenomen polivalent, unde mentalităţile, spiritualitatea, comportamentele şi obişnuinţele individuale ori colective fuzionează pînă la simbioză) şi, doar în plan secundar, ştiinţific. Aici intervine cumva şi singura mea nedumerire vizavi de două cărţi (o includ şi pe cea a lui Damasio în acelaşi paradox) pe care le-am citit, mărturisesc deschis, cu mare plăcere. Ce poate face medical neurologia pentru nişte oameni, în ultimă instanţă, bolnavi (atît Sacks, cît şi Damasio sînt mai degrabă zgîrciţi cu descrierile reabilitărilor pacienţilor lor)? Cultural, am văzut ea poate face enorm, mergînd de la deconstrucţia unor mituri filozofice şi pînă la reconstrucţia conceptului de identitate umană. Să admitem totuşi că beneficiile, în acest plan, sînt ale noastre - autori şi cititori - şi prea puţin ale ocupanţilor saloanelor albe, unde tăcerea adîncă înlocuieşte uneori strigătul ascuţit, de disperare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara