Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
New York de Nicolae Manolescu


New Yorkul este un oraş care nu poate fi definit. N-are o qualité maîtresse. Este cel mai complicat dintre toate oraşele pe care le-am văzut. Imensitatea lui contradictorie sfidează orice încercare de a-l prinde în capcana unei definiţii. Ca să încep cu ceva, să spun că e, în acelaşi timp, elitist şi popular, arogant şi prietenos. în miezul Manhattanului, o lume bună, foarte şic, te întîmpină din vitrinele cîtorva din cele mai scumpe magazine din lume. Zece străzi mai la sud, chiar pe Broadway, dai de un fel de tarabe cu de toate, ca un uriaş talcioc, unde, cînd plouă, diverşi negustori îţi oferă pe loc umbrele care costă trei dolari. Tot acolo, cu nouăzeci şi nouă de cenţi, poţi lua un lunch.
Şi cultural New Yorkul e un oraş de nedefinit. Librăriile sînt mai rare şi mai greu de găsit decît oriunde. în chioşcurile de ziare, e mai lesne să-ţi procuri suveniruri stupide decît un ghid ca lumea al oraşului. Despre cărţi, new-yorkezul n-a mai auzit din anii de şcoală. Dar la Metropolitan Opera snobii plătesc biletul cu echivalentul unei lefi mijlocii din România umplînd superba sală şi cele patru rînduri de balcoane şi loji în fiecare seară, dar nu atît pentru Pelléas şi Mélisande care e atît de convenţional pusă în scenă încît cel mai profitabil lucru pe care-l pot face e să doarmă pe durata celor cinci acte, cît pentru cele două nesfîrşite pauze în care pot admira frescele lui Chagall de la intrare, bînd şampanie sau mîncînd delicioase tarte cu fructe.
Un tip de newyorkez nu există. El poate fi, eventual, turistul european, japonez sau american din California ori din Texas. Numărul acestor vizitatori e de ordinul milioanelor şi pe ei îi remarci înainte de toate, bîntuind pe Fifth Avenue, la Guggenheim sau oriunde li s-a spus că e ceva de admirat, într-o amestecătură de gusturi, care face să nu fie distinse trăsurile de la Central Park de o colecţie de tablouri Van Gogh sau de Empire State Building, cu suta lui de etaje. Există, în schimb, newyorkezi de cartier. în Brooklin sînt negri sau hispanici, mai jos, la Brighton Beach sînt ruşi ca aceia din filmele lui Mihalkov. Curios e că nu se amestecă unii cu alţii, în pofida a ce se crede despre New York ca despre un Babilon. New Yorkul nu e un creuzet de rase şi naţii. Acestea stau separat, pe străzi, chiar, nu doar pe cartiere. Centrul, între străzile 30 şi 50, aparţine mai ales străinilor în trecere. Bronxul e al negrilor, ca şi Harlemul, cu intruşi cu piele roşie. în Queens sînt cel puţin patru sau cinci zone, ca şi în Brooklin, unde nivelul veniturilor stabileşte graniţe destul de precise, împiedicînd în felul acesta amestecurile stridente. în sud-est, cartierul olandezilor, cu docuri devenite restaurante, pe East River, se învecinează cu Wall Streetul. Dar nu se combină. La umbra pădurii de zgîrie-nori ai principalelor bănci mondiale nu se vede picior de urmaş al navigatorilor de odinioară care au cumpărat Manhattan-ul cu cîţiva dolari. Sînt două lumi complet diferite.
Dacă mă gîndesc bine, singura trăsătură care ar putea fi valabilă pentru întreg New York-ul este tocmai această pluralitate a oraşului, în care găseşti din toate, mai mult sau mai puţin, şi poţi să alegi ce-ţi place. O jumătate de oră de mers pe jos desparte răceala turistică şi strălucirea bijuteriilor de pe strada 42 de căldura simplă şi umană din Washington Square. Nici nu ştii cînd ai trecut pragul dintre una şi alta. Şi doar două staţii de subway sînt între strada 4 şi China Town, unde obrazul european lasă locul celui asiatic, şi unde trăieşte cea mai mare comunitate de chinezi din afara Chinei sau Taiwanului. Şi ea neamestecată. Furnicarul uman de aici e altceva decît pustietatea cartierelor negre sărace, unde vîntul poartă pe străzile goale hîrtii şi diverse resturi menajere, printre maşini uzate şi benzinării arhaice (benzina fiind aici cu mulţi cenţi sub preţul din altă parte). Chinezul e mai sociabil decît negrul american. Curăţenia nu-l caracterizează pe nici unul.
Imaginea internaţional recunoscută a New Yorkului e o înşelătorie. Noi, toţi, ne-am făcut-o în funcţie de Aeroportul J. F. Kennedy. New Yorkul nu e un oraş igienic, ci mai degrabă unul murdar. Oglinzile ultimei generaţii de zgîrie nori reflectă însă o vitalitate care începe din stradă. Cel mai american şi, totodată, cel mai puţin american dintre oraşele americane este teribil de viu, în el întîmplîndu-se mereu cîte ceva, deloc obositor sau stresant (nu e nici măcar un oraş periculos!), elegant, jegos, splendid, kitsch, însorit şi ploios, primitor şi respingător. Partea proastă este că New Yorkul îşi înhaţă vizitatorii cu toate că nu pare a-şi da osteneala: odată prins în mrejele lui, nu-ţi mai vine să pleci.