Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Newyorkezi despre România de Ruxandra Cesereanu


Ca bursieră Fulbright, afiliată la Columbia University (adică în Ardealul New Yorkului, în timp ce cealaltă universitate, NYU, era un fel de Bucureşti al metropolei americane, în viziunea mea românească, fireşte), am avut şansa să cunosc diferite mentalităţi şi opinii. Sinteza pe care o voi face în continuare este legată însă doar de felul în care newyorkezi get-beget, prin adopţiune ori contextuali m-au chestionat despre România, manifestîndu-şi, într-un fel sau altul, simpatia, neutralitatea ori alergia faţă de ţara din care veneam.
Întîi de toate tutorii cercetării mele asupra torturii politice în secolul XX. Primul, şef al departamentului de Ştiinţe Politice, îl cunoştea pe Andrei Marga, fusese la Cluj, şi mă chestiona curios asupra ideii de universitate multinaţională. Cum în Statele Unite, hispanicii sînt pe cale de a cuceri America de Nord, deşi nu au o universitate a lor, integral hispanică, ci doar secţii specifice, problema spinoasă a unei universităţi multinaţionale îl incita pe şeful departamentului de Ştiinţe Politice. Era vădit alergic la această idee, care i se părea neavenită. Cel de-al doilea tutore al cercetării mele era o prezenţă rece-hîtră, extrem de puternică în cadrul Institutului Harriman (de studii est-europene). Spre uimirea mea, în biroul său, pe perete, trona, ca trofeu, un steag românesc găurit, purtat în decembrie 1989, dar fluturat şi în timpul celei dintîi mineriade. Al doilea tutore cunoştea bine istoria comunismului românesc şi era pus la punct cu politica externă a României.
M-a invitat, de altfel, în biroul său, la un concis dialog americano-român, atunci cînd secretarul Afacerilor Externe de la noi, remarcabilul Mihai-Răzvan Ungureanu, a vizitat Institutul Harriman, vorbind despre problema integrării României în structurile europene şi în NATO. Spre dezamăgirea tutorelui meu, însă, nu am scos nici o vorbă, mai întîi pentru că Mihai-Răzvan Ungureanu explica ceea ce era de explicat în mod vivace şi pe înţelesul tuturor, apoi fiindcă, din nefericire, era înconjurat de cîţiva "dinozauri" aflaţi în diplomaţie, care nu prea aveau ce căuta acolo, privind ei înşişi admirativ (deci recunoscîndu-şi inadecvarea) la mult mai tînărul lor coleg şi şef. Fireşte că nu am reuşit să-l lămuresc pe tutore asupra tăcerii mele încăpăţînate, întrucît ar fi fost deplasat să-mi bîrfesc conaţionalii. În paranteză fie spus, la un dineu "columbian" (ca peste tot şi aici se discută enorm) mi s-a explicat de către un expert în problemele Balcanilor (cel puţin aşa îmi fusese prezentat) că respingerea României în cursa NATO s-a datorat Germaniei doritoare de vecini adecvaţi, Jacques Chirac, susţinătorul nostru, fiind un causeur şi atîta tot, care îi telefona retoric lui Bill Clinton!
Tot la Columbia University am întîlnit un simpatic student întîrziat în antropologie, care era de-a dreptul pasionat de două probleme româneşti: aportul sociologic-etnografic al lui Dimitrie Gusti şi furibunda Gardă de Fier. În ce o priveşte pe ultima, partenerul meu de dialog era ironic, blamînd România anilor gardişti pentru antisemitismul ei. De altfel, învăţa limba română tocmai pentru a avea acces la o bibliografie adecvată, pe care nu o putea găsi decît în ţara noastră. Cînd m-am manifestat iritată de cîteva concluzii pripite asupra acelei Românii, pe care Hannah Arendt le trăgea în Eichmann la Ierusalim, amicul meu a ripostat printr-o culpabilizare generală: Garda de Fier, Ion Antonescu şi, prin urmare, România acelor vremuri erau vinovaţi şi cu asta basta. Degeaba i-am explicat şi eu, şi Corin Braga, diferenţele de nuanţă care existaseră între Garda de Fier şi Ion Antonescu, sau diferenţele de nuanţă între a pactiza cu Germania fascistă ori cu Rusia bolşevică, deoarece precizările noastre intrau pe o ureche şi ieşeau pe cealaltă. Marxist, chiar dacă necanonic (susţinînd ironic, dar susţinînd, totuşi, sloganul: societatea americană este coruptă şi, deci, trebuie purificată prin focul marxist), amicul meu mă acuzase, la un moment dat, de rusofobie, pentru că îi vorbisem (obsedată cum eram de Gulagul românesc) despre dezastrul politico-economic provocat de staţionarea trupelor sovietice în România, după instalarea forţată a comunismului la noi. De altfel, cu inteligenta şi plăcuta Cosana Nicolae (cealaltă bursieră Fulbright afiliată în New York) şi cu Corin Braga, am tot comentat marxizarea de proporţii a unei părţi a intelectualităţii newyorkeze, mirîndu-ne de o asemenea anvergură la sfîrşitul mileniului, tocmai atunci cînd utopia roşie ar fi trebuit să dispară de la sine.
O altă gazdă, bursieră a Fundaţiei MacArthur, studiind problemele Poloniei actuale, era foarte interesată de ideea de rezistenţă prin cultură în timpul comunismului şi mai ales de aportul poeziei româneşti. Personal, nu am agreat niciodată termenul de rezistenţă prin cultură; părîndu-mi-se mai potrivit acela de supravieţuire prin cultură; aşa cum, în paralel, am respins ideea de rezistenţă prin pasivitate în timpul comunismului românesc, părîndu-mi-se adecvat termenul de complicitate prin pasivitate. I-am explicat cîte ceva colegei mele care, în cele din urmă, a decis că va veni în România, chiar dacă doar pentru cîteva zile, întrucît ţara noastră o intriga.

Într-una din zile am fost invitată, împreună cu Corin Braga, la un seminar nocturn, ţinut în casa unui celebru antropolog de la Columbia University. Urma să se discute pe teme de egiptologie, dar mare ne-a fost mirarea cînd, vorbitorul, după o introducere despre istoria descifrării hieroglifelor, a trecut direct la evenimentele din decembrie 1989 şi la personalitatea lui Ioan Petru Culianu. Spre stupefacţia noastră mereu crescîndă, am aflat că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost un fals şi că Ioan Petru Culianu fusese ultimul mag suprainiţiat, descifrator al hieroglifelor politice moderne, fiind asasinat tocmai din această pricină. Cîţiva din cei prezenţi la această rîvnită soirée aveau în mînă exemplare din "Eros şi magie în Renaştere", dar, fireşte, că textul lui Culianu nu a mai fost discutat, pentru că nu era cu cine. Toţi cei de faţă erau fascinaţi de fantasma lui Culianu văzut ca mag învăpăiat-înnegurat, aşa cum apărea el în cartea lui Ted Anton pe care "egiptologul" o sintetizase în cadrul informalului seminar nocturn. La sfîrşitul discursului elucubrant, gazda (faimosul antropolog) ne-a invitat şi pe noi, cei doi români aflaţi acolo, să comentăm. Evident că am dorit să-l reaşezăm pe Culianu la statura lui reală, aceea de studios genial, dar newyorkezii de faţă păreau să fie absorbiţi doar de ceea ce putea fi ocult, altceva nu le capta nicicum atenţia. Cît despre bietul nostru decembrie 1989, era complet înnămolit. M-am gîndit încă o dată, cu tristeţe, că cei doi cunoscuţi ai mei, din Cluj, Lucian Matiş (împuşcat în 21 decembrie) şi Călin Nemeş (sinucis din scîrbă, în 1994) au murit degeaba: cei de acasă nu îşi mai aduceau aminte de ei, iar cei de peste ocean le sublimau curajul de a fi ieşit în stradă şi de a fi protestat împotriva dictaturii. Manipularea revoluţiei româneşti era absolutizată.

Multe întrebări legate de România mi-au fost puse la plecare cînd, în cadrul Institutului Harriman, am citit un eseu despre Gulagul românesc (Torţionari şi pedepse), concentrîndu-mă pe "fenomenul Piteşti". Specialistul în istoria Germaniei postbelice, profesor la Columbia, precum şi secretarul Institutului Harriman, au fost oripilaţi cînd am prezentat lista cu torturile aplicate la Piteşti (între 1949-1952), insistînd pe "ceremoniile falice" blasfemice de Crăciun şi Paşte. Este o asemănare izbitoare cu ceea ce se întîmplă în Saló, atrocele film al lui Pier Paolo Pasolini, a observat o Visiting Scholar. Se poate vorbi, oare, de vreo influenţă a "fenomenului Piteşti" asupra lui Pasolini? Evident, nu era vorba de aşa ceva, cu atît mai mult cu cît Pasolini fusese comunist fervent, la un moment dat. Ce era adevărat, şi colega mea intuise acest lucru, erau anumite componente sadice care apar în orice sistem de represiune, indiferent de ideologia care îl animă. Există un pattern al torturii româneşti, a întrebat altă voce? Vorbisem, în afara "fenomenului Piteşti", despre tortura "la rangă", des întîlnită şi experimentată de mărturisitorii Gulagului românesc, dar nu se putea spune că aceasta era specific românească. Ea fusese împrumutată, importată, exportată, astfel încît nu se mai ştia sigur de unde pornise. Aveam să o întîlnesc în cercetarea mea asupra torturii politice în secolul XX, concretizată şi în Africa, şi în China, şi mai ales în America Latină. Au publicat mărturisitorii Gulagului românesc în srtăinătate, cum au fost întîmpinaţi de presa occidentală? Nu au fost obstrucţionaţi, în Franţa, de pildă? - acestea au fost alte întrebări. Răspunsul meu nu putea fi decît previzibil: mărturiile au fost cît de cît receptate în străinătate sau au circulat în cerc restrîns (mărturiile legionarilor), iar piedicile au venit, evident, din partea presei occidentale comuniste. Oare termenul de "satanism"/"satanizare" aplicat "fenomenului Piteşti" nu este prea dur, m-a întrebat o altă voce; oare nu ar fi mai potrivită titulatura de ceremonie anticreştină şi nu aceea de ceremonie satanică? O parte din reeducaţii de la Piteşti au propus ei înşişi termenul de satanism ori satanizare, cu referire exactă la blasfemiile concretizate de Crăciun şi de Paşte; şi mai este adevărat faptul că cei care au vorbit de satanizare erau ortodocşi fundamentalişti, aşa încît ceremoniile blasfemice erau percepute prin această grilă, - acesta a fost răspunsul meu. În textul pe care îl citisem, am folosit diferite sintagme religioase: Piteştiul anilor 1949-1952 era perceput de reeducaţi ca Golgotă şi Munte al Măslinilor; sau, la Piteşti, Dumnezeu murise nu doar nietzscheean. O voce din audienţă a fost deranjată de terminologia excesiv teologică sau teologizantă, cum mi s-a reproşat, pe care o folosisem. Dar eu luasem percepţiile reeducaţilor în serios şi analizasem fenomenul în consecinţă. Am fost apoi întrebată despre posibila înrudire represivă dintre torţionarii greci (din timpul Juntei, 1968-1973) şi torţionarii de la Piteşti. Dar întrebarea era greşită: căci torţionarii greci erau soldaţi care reprezentau autoritatea oficială (chiar dacă în timpul antrenării lor ca torţionari fuseseră supliciaţi, pentru a fi căliţi) în timp ce torţionarii de la Piteşti erau deţinuţi politici care supliciau alţi deţinuţi asemeni lor. Victima devenea, în acest caz, torţionar, ca să stopeze propria-i tortură (cu excepţia primului lot de torţionari, condus de Ţurcanu, aceştia nefiind supliciaţi niciodată). În final, am fost întrebată care este stadiul accesului populaţiei la dosarele Securităţii şi în ce măsură există un sprijin parlamentar în această privinţă. Am răspuns pe cît s-a putut, fără să ştiu la vremea aceea cît de crispată devenise ţara mea şi ce dihonii explodaseră la propunerile numelor celor care ar fi trebuit să facă parte din Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La aniversarea a zece ani de la decembrie 1989, în New York Times au apărut o serie de articole dezastruoase la adresa României, ţara noastră apărînd haotică şi dezolantă la ceasul noului mileniu. Nu vreau să trag nici o concluzie la sfîrşitul acestui articol. Rog cititorul să facă abstracţie de prezenţa mea în acest text şi să reţină doar "buchetul" de opinii al celor care m-au întrebat despre România, simpatizînd-o, blamînd-o ori pur şi simplu trecînd cu rezerve pe lîngă ea, de parcă ar fi fost un strigoi. Al cui, nu ştiu încă nici eu.