Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Îngrijorare de Gabriel Chifu

Tot timpul locul acela a fost unul nefast. La început funcţiona acolo un arest preventiv, unde, în timpul răscoalei din 1907, au fost închişi peste 1200 de ţărani. În 1920, s-a transformat în penitenciar. Grozăvii s-au petrecut şi atunci. În 1938, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, 14 legionari aflaţi în această închisoare, între ei şi Corneliu Zelea-Codreanu, au fost ridicaţi sub pretextul de a fi mutaţi la Jilava şi pe drum, în pădurea de la Tâncăbeşti, au fost împuşcaţi, pe motiv că ar fi încercat să evadeze.

După înfiinţarea, la 30 august 1948, a Securităţii, penitenciarul de la Râmnicu Sărat, căci despre el este vorba, a devenit închisoare comunistă. S-a umplut cu „frontierişti” şi „sabotori”, aceştia din urmă erau, de fapt, ţărani care refuzau să-şi achite „cotele”. În această perioadă au fost aduşi în celulele temniţei fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, dintre cei care fuseseră judecaţi şi condamnaţi după înscenarea de pe aeroportul de la Tămădău. Au ajuns aici şi bătrânul Ion Mihalache, şi tinerii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu. Atunci şi acolo s-a desfăşurat unul dintre cele mai sinistre experimente îndreptate împotriva fiinţei umane. Violenţă fizică, prin bătăi crâncene, prin înfometare, dar şi ceva în plus, mult mai subtil pe scara răului: distrugerea psihică prin izolare, prin tăcere, prin ruperea omului de tot ce înseamnă mediul său normal de viaţă. Deţinuţii nu aveau voie să comunice cu nimeni, trebuiau să uite chiar şi să vorbească, erau ţinuţi într-o linişte de nimic tulburată (până şi paznici erau obligaţi să poarte papuci de pâslă), într-o linişte de mormânt. Deţinuţii chiar trebuiau să se simtă ca şi când ar fi intrat în mormânt. Atâţia oameni de valoare şi-au găsit sfârşitul acolo. Între ei, şi Ion Mihalache, al cărui strigăt a răsunat tulburător între zidurile sumbre ale acelui spaţiu malefic: „Fraţilor, aici e Ion Mihalache. Mă omoară!”. De altfel, curând după asasinarea sa, în anul 1963, închisoarea a fost desfiinţată. A venit sfârşitul său, cum a venit şi sfârşitul pentru un alt experiment crunt, ce se petrecuse în penitenciarul de la Piteşti, unde victime au fost oameni tineri, toţi studenţi, care au suportat o agresiune de o cruzime demenţială, depăşind orice închipuire.
Dar ce m-a apucat să evoc închisoarea de la Râmnicu Sărat şi să-mi amintesc de atrocităţile de la Piteşti ale lui Eugen Ţurcanu tocmai acum, la început de an, când inimile noastre ar trebui să fie locuite numai de sentimente bune, înălţătoare?
Nu ştiu de ce am făcut-o, poate dintr-o îngrijorare, care, deodată, ciudat, parcă din senin, m-a luat în stăpânire în acest moment sărbătoresc, de Anul Nou, când s-ar fi cuvenit doar să mă bucur. Caut aici să exprim natura acestei îngrijorări. Am convingerea că o ţară are o rezervă de zăcăminte, de bogăţii, mai mare sau mai mică, iar un popor are o rezervă de energii, şi pozitive, dar şi negative, ce sunt în stare să mişte munţii, în bine sau în rău. Eu unul cred că, dacă zăcămintele pământului, cele din adânc sau de la suprafaţă, mai devreme sau mai târziu se pot termina, celelalte, cele de esenţă lăuntrică, forţele negative şi pozitive care stau în noi, rămân intacte în timp. Aşadar, ele nici nu scad, nici nu cresc, doar modul lor de manifestare se schimbă.
În unele epoci, cum a fost regimul comunist în anii lui de început, această negativitate, această propensiune accentuată spre rău, acest spirit gregar, această violenţă extremă au fost în largul lor, s-au putut desfăşura în voie: direct, exacerbat, făţiş şi, iată, avem cunoştinţă de ele. Astăzi, în schimb, este o altă epocă. Totul se face cu perdea/ cu mănuşi/ cu amortizor/ pe întuneric/ pe ocolite/ difuz/ subteran. Însă acea negativitate n-a dispărut, nu s-a diminuat, e-n noi şi lucrează, chiar dacă nu ne dăm seama, doar că se exprimă diferit, şi anume alambicat.
Am o bănuială privind în jur şi văzând ce se întâmplă: văzând cum merg lucrurile pe scena politică, în viaţa publică şi în cea profesională, văzând ce fel de şcoală avem şi ce fel de oameni ies din această şcoală, văzând ce fel de modele ne facem, pe cine aplaudăm/ adulăm/ admirăm şi pe cine ţinem în umbră, văzând cât de lent, şi de prost, şi de scump ne construim şoselele, văzând cât de mult se minte, se înşală, se fură şi cât de puţin se progresează în ţara asta bogată. Bănuiala e că n-am scăpat de rău, este la fel de prezent, doar că, repet, sub altă înfăţişare, mai greu de depistat.
În încheiere, sincer, îmi doresc ca îngrijorarea mea să nu fie îndreptăţită. Totodată, îmi doresc pentru noi toţi La mulţi ani!, sub semnul binelui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara