Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Nicolae Breban ca personaj de Ion Simuţ

Nicolae Breban, susţinut de o neobişnuită vitalitate şi de o irepresibilă poftă de scris, ce l-ar face invidios pe oricare scriitor, dacă nu cumva îi şi face pe cei mai tineri, înregistrează în ultimul deceniu o dublă victorie. Prima este încheierea unei tetralogii memorialistice, intitulată Sensul vieţii pentru a anunţa tema majoră a confesiunii şi a meditaţiei, ale cărei părţi au apărut ritmic, fără nici un fel de sincope: Memorii I, 2003; II, 2004; III, 2006; IV, 2007, toate apărute la Editura Polirom. A doua victorie o reprezintă finalizarea tetralogiei epice dedicate temei puterii, pusă într-un context actualizat postdecembrist şi situată în mediul ardelean al Clujului: Ziua şi noaptea (1998), Voinţa de putere (2001), Puterea nevăzută (2004, reeditat în 2007) şi un al patrulea volum, ce se va intitula probabil Jicquidi, după numele unuia dintre personaje, volum încheiat, în curs de apariţie până la sfârşitul acestui an. Ficţiune şi autobiografie sunt, în creaţia epică brebaniană, două direcţii distincte, cu mize nu la fel de mari. Nicolae Breban face o netă separaţie între ele, pretinzând oricărei mari opere de ficţiune ieşirea din biografic. Scriitorul are mistica Operei, construită după un principiu cosmogonic, caracterizată de unitate profundă, coerenţă, monumentalitate, invenţie epică şi creaţie de personaje. Prolificitatea este semnul exterior al harului, o condiţie absolut necesară pentru ca un Univers cuprinzător să ia naştere şi să se desfăşoare pe o diversitate de planuri: social, moral, psihologic, politic, filosofic - în sensul unei modernităţi a problematicii (seducţia puterii, relaţia maestru-ucenic, mereu reluată în cele mai diverse situaţii, alienarea, destinul, vinovăţia, demonismul dostoievskian al individului).
Cele patru volume de memorii se organizează în jurul unor etape biografice: criza din anii de formaţie, tinereţea bucureşteană (1952-1969) şi debutul literar - în primul volum; cariera (definită ca "un exerciţiu social ce ascunde sau exprimă o vocaţie", p. 248 în vol. IV), prietenii şi luptele literare de la sfârşitul anilor ´60 - în volumul al doilea; exilul început în vara lui 1971, asumarea libertăţii şi creionarea câtorva portrete pariziene din anii 1970-1980 (Eliade, Cioran, Ionescu) - în volumul al treilea; întoarcerea din exil, cu toate implicaţiile ei postdecembriste, şi asumarea bătrâneţii - în volumul al patrulea. Delimitările temporale nu sunt stricte, pentru că rememorarea alternează cu anticiparea unor evenimente, iar reflecţiile amplu-eseistice îngăduie alternarea întoarcerilor înapoi cu prospectările în viitor şi meditaţia despre un prezent instabil ca un nisip mişcător.
Memoriile brebaniene se vor constitui într-o sursă majoră atât pentru istoria vieţii literare şi intelectuale din comunism şi postcomunism, cât şi pentru înţelegerea biografiei şi interpretarea operei scriitorului. Dacă e să-mi manifest o preferinţă, mi-a plăcut mai mult volumul întâi, un elogiu al vocaţiei. Principalul defect al fluxului memorialistic constă în repetiţii şi reluări ale aceloraşi idei, repetiţii care afectează ultimele volume, dar am putea spune că ele semnalează într-un fel obsesiile brebaniene, în jurul cărora se organizează personalitatea şi opera: înfruntarea ratării, răzbunarea prin operă, voinţa de construcţie, eul paranoid, situarea în linia lui Dostoievski şi Nietzsche, maeştrii niciodată uitaţi, explorarea psihologiilor obscure etc.
Nicolae Breban ar sacrifica orice pe altarul romanului: viaţă socială, viaţă intimă, jurnal, jurnalistică, istorie, filosofie, arta subtilă a nuvelei sau cea miniaturistică a schiţei - totul. Pentru că, în cele din urmă, le poate recupera în construcţia monumentală şi încăpătoare, sintetică şi minuţioasă, monolitică şi plurivalentă a romanului ca gen proteic, semn de maturitate a unei culturi. Prozatorul a repetat de nenumărate ori această pledoarie, adunând cu bună ştiinţă toate locurile comune care s-au rostit şi se mai pot rosti din necesitatea de a-l promova sau de a-l apăra, presantă şi permanentă în cultura română. O reia, la fel de patetic ca alte dăţi, şi în primul volum de memorii, Sensul vieţii şi o vom regăsi, aproape identic şi în celelalte volume. Invocă gloria romanului burghez din secolul al XIX-lea, funcţia de confluenţă a valorilor morale, sociale, filosofice, psihologice şi se revendică de la modelul simfonic al construcţiei, definit de "începuturi greoaie", de "ezitarea sau căutarea îndelungată a motivului de bază" (p. 328, în volumul I), ocolişuri, divagări, juxtapuneri, restructurări din mers - reflexe şi practici regăsibile în romanele brebaniene. "Voi pleda - continuă autorul - până la ultima suflare pentru roman, aşa cum îl văd eu, mărturisindu-mi de fiecare dată credinţa în viabilitatea sa, în necesitatea sa" etc. (p. 329, tot în vol. I) şi argumentaţia e reluată cu obstinaţie de mai multe ori. Nicolae Breban este, în sensul bun al acestor sintagme, un preot al romanului, un oficiant superior al epicului, un credincios până la bigotism în această formulă de amplă desfăşurare narativă. Micile biserici de lemn (adică nuvelele şi romanele scurte) nu-l satisfac, ci vrea vastele catedrale gotice, care impun respect prin monumentalitate. Dacă uneori romanul brebanian se transformă într-un amvon de unde se discută pilde semnificative despre putere, prelucrate în interminabile predici, memoriile scriitorului sunt tot un fel de amvon din care se oficiază un cult al literaturii. În numele acestei credinţe totale, echivalabilă cu o religie, în spiritul vieţii care se confundă cu descoperirea unei vocaţii şi contopirea integrală cu literatura, Nicolae Breban rezolvă problema sensului vieţii, atât de copleşitor filosofic pusă încă din titlul cărţii, optând irevocabil pentru "îngroparea în operă, în vocaţie" (p. 324, în volumul I).
Nu am folosit întâmplător termenii dintr-o aceeaşi arie semantică: religie, altar, amvon, preot. Scrutându-şi originile chiar în debutul cărţii, prozatorul constată întâlnirea unui şir de preoţi, pe filiera tatălui, cu un clan de comercianţi nemţi, pe filiera mamei. Rezultatul nu putea fi, constată scriitorul, decât un hibrid, adică "un fel de preot-comerciant", cu misiuni ereditare dezvăluite autoironic: pe de o parte, "preot, evident, cu pulsiunea paranoidă de a avea un mesaj de transmis omului şi umanităţii, înzestrat cu un fel de super-ego, purtat peste tot, aproape, ca o insignă - un super-ego descifrat cel mai adesea fals ca o trăsătură megalomanică, dar care, de fapt, trădează mai degrabă o oarbă credinţă în literatură, mai ales în subspecia numită roman", iar pe de altă parte, "comerciant - în sensul de colportor de senzaţii, idei, veşti şi false istorii, ins sensibil la o largă clientelă, apt, se pare, de a se reface de fiecare dată când casa sa e declarată în stare de faliment" (p. 6, în volumul I). Se află aici miezul unei întregi autoevaluări, fie în sensul supraestimării misiunii şi a mesajului, cu o apăsată nuanţă de apărare în faţa acuzei de megalomanie, ca dovada unei false înţelegeri a vocaţiei, fie în sensul dorinţei de public şi al continuei regenerări a scriitorului în ciuda falselor previziuni de epuizare. Sunt principalele linii directoare ale unei mărturisiri explicative şi justificative. Când are atâtea idei mari de clarificat despre propriul destin, prozatorul cade foarte rar în intimităţi şi atunci numai cu precauţii şi ocolişuri. Cine caută în memoriile lui Nicolae Breban o directeţe epatantă a dezvăluirilor de viaţă personală va fi dezamăgit. Scriitorul nu crede de fapt în rostul autobiografiei şi face din primele pagini o critică severă a imposibilei sincerităţi, a spiritului jurnalistic şi a epicului anecdotizant. De aceea, memoriile sale ni se par confesiunile unui anti-confesiv. Într-un mod paradoxal, autorul nu crede că e posibilă sinceritatea decât în cadrul ficţiunii, "al unui anumit tip de minciună, mai aproape de mitomanie decât de vulgara răstălmăcire a adevărului" (p. 14). Autobiografia nu are acces la adevărul fiinţei (după cum reproşează la un moment dat unei cărţi a lui I. Negoiţescu), astfel că unica soluţie e ca memoriile să se transforme în roman. Ceea ce Nicolae Breban va şi pune în practică. Va apela la fraza sa arborescentă, despre care ne povesteşte ce greu a abţinut-o. Va inventa un personaj din sine însuşi, ne va arăta cum regăsirea de sine a durat între 18 şi 35 de ani, cum l-a eliberat moartea timpurie a tatălui, cum s-a izbit de o societate ostilă adolescentul obsedat de ratare, cum problema seducţiei sau a puterii, ficţionalizate în romane, au pornit din propria biografie, cum a devenit opţiunea pentru roman "crima" întemeietoare a vieţii sale. Nicolae Breban ne angajează, în memoriile sale, într-un detectivism biografic şi eseistic pasionant.
"Sensul vieţii" este explicat de câteva ori în cuprinsul memoriilor, dar merită reţinută una dintre variante, convergentă cu un romantism profund: sensul vieţii trebuie găsit în "unitatea cu idealurile adolescenţei, unitatea vie, activă, care uneori ne duce pe acel platou care pare al ne-adaptaţilor, al acelor falşi rataţi din care se recrutează apostolii unei credinţe" (p. 233, în vol. IV). Citez (din acelaşi loc) o frază tipic brebaniană, în prelungirea aceleiaşi idei: "Darul zeilor este, cred eu, tocmai această regăsire activă a temelor adolescenţei sau chiar ale pubertăţii, când cerul idealurilor de deasupra capetelor noastre vii şi înfierbântate desena cu claritate acea "cale lactee a destinului" - "cale" pierdută mai târziu, în timp şi în alte vârste, poluate, cum sunt marile oraşe care nu mai au stele în nopţile de august, de interese şi necesităţi de toată mâna, derizorii, spre care ne împing poftele noastre mărunte şi tiranica opinie publică".
Volumul IV încheie periplul memorialistic, care, ai impresia, putea la fel de bine să continue alte sute sau mii de pagini. Discursul memoriilor brebaniene ia adesea aspectul verbal al fluxului de conştiinţă din proză: parcă ar vorbi nu scriitorul însuşi, ci unul sau altul dintre personajele sale notorii. Nicolae Breban îţi creează convingerea unui scriitor inepuizabil - şi atunci când întreprinde analiza de sine, deschisă spre un vast orizont cultural. În memorialistică, păstrându-şi reflexele stilistice, psihologice şi problematice din proza de ficţiune, Nicolae Breban devine un personaj fabulos dintr-un roman întrezărit în negurile imaginaţiei şi ale conştiinţei, un personaj egal în pregnanţă şi anvergură cu Paul Sucuturdean din Animale bolnave, cu doctorul Minda din Îngerul de gips, Rogulski din Don Juan sau cu Grobei din Bunavestire. Ca personaj al lumii literare şi al propriei biografii, Nicolae Breban cucereşte încă o dată, îşi exercită seducţia şi în această ipostază nonfictivă, cu predispoziţii spre ficţiune. După părerea mea - poate puţin cam pripită -, tetralogia memorialistică bate tetralogia epică, scrisă în paralel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara