Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Nicolas Bouvier L'usage du monde de Emanoil Marcu

Nicolas Bouvier s-a născut în 1929 la Grand-Lancy, lângă Geneva. Influenţat poate de tatăl său, care era bibliotecar, devine, copil fiind, un cititor pătimaş. Începe să călătorească de la vârsta de 17 ani (Bourgogne, Toscana, Provence, Flandra, Sahara, Laponia, Anatolia). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Drept a Universităţii din Geneva, dar nu aşteaptă rezultatul examenelor de licenţă şi, în iunie 1953, pleacă împreună cu un bun prieten, pictorul Thierry Vernet, într-o călătorie care va dura până în decembrie 1954. La bordul unui Fiat Topolino, cei doi vor trece prin Serbia, Macedonia, Grecia, Turcia, Iran, Pakistan şi Afganistan, iar povestea călătoriei lor se va regăsi, peste un număr de ani, în volumul L'Usage du monde. Dincolo de Khyber Pass, Bouvier continuă singur călătoria în India şi Ceylon (o va povesti în Le Poisson-Scorpion). Între 1955 şi 1956 călătoreşte în Japonia, experienţă care va da cartea Japon şi, după un al treilea voiaj aici, făcut în 1970, Chronique japonaise (Cronică japoneză, trad. din franceză de Emanoil Marcu, Humanitas, 1995, ed. a II-a rev. 2006). În 1985 face un reportaj jurnalistic despre Irlanda, care se va transforma în micul volum Journal d'Aran et d'autres lieux. Publică şi alte cărţi, printre care un volum de poezie (Le dehors et le dedans); postum îi vor apărea albume de fotografii (Le Corps, miroir du Monde - voyage dans le musée imaginaire de Nicolas Bouvier, Entre errance et éternité ş.a.). Este distins cu Premiul Criticii (Paris, 1982) şi Prix des Belles Lettres (1986), iar în 1995 primeşte Marele Premiu Ramuz pentru întreaga operă. Bolnav de cancer, moare în 1998.

Despre L'Usage du monde - titlu al cărui joc de cuvinte rămâne intraductibil în româneşte - s-a spus că este cartea-cult a generaţiilor succesive de globe-trotteri, dar şi de exploratori care nu-şi părăsesc odaia proprie; că este capodopera literaturii francofone de călătorie din ultima jumătate a secolului trecut, dar şi o capodoperă literară pur şi simplu. Faptul că Bouvier este nu numai un écrivain-voyageur, ci şi un (mare) scriitor se vede în fragmentul de mai jos, cuprinzând momentul antologic al gropii de gunoi pakistaneze în care autorul şi Thierry caută cu disperare însemnările de călătorie ale celui dintâi, lăsate în camera de hotel şi aruncate la coş de groom. Capodopera lui Nicolas Bouvier, splendid tradusă de Emanoil Marcu, va apărea în vara aceasta la Editura Humanitas, probabil sub titlul (deocamdată provizoriu) Ieşirea în lume.
...Munceam la garaj, munceam la Terence, iar noaptea treceam la borcanele de vopsea... Ne întorceam la Lourde's Hotel epuizaţi şi muţi, cu feţe inexpresive. Metta, patronul, era dezamăgit: nu spoream defel prestigiul hotelului. Se temea să nu-i rămânem pe cap pentru totdeauna şi răspundea cu un aer absent la saluturile noastre matinale. Până la plecare, era mai bine să ne mutăm pe terasa de la Saki Bar, unde Saadik şi ajutoarele de bucătari îşi petreceau nopţile pe aşternuturi de ziare vechi.
Făcând bagajele, am observat că toată munca mea de peste iarnă dispăruse, măturată de servitor. (Un plic mare pe care îl pusesem jos ca să eliberez masa.) Era la amiază, soarele curgea printre arbori, totul se odihnea. M-am dus să scotocesc cu o mână tremurândă pubela din bucătărie, am traversat magazia în care se înălţau suspine şi sforăituri şi l-am găsit pe groom adormit sub o faţă de masă murdară. Da, îşi amintea, dar crezuse... Frecându-şi ochii cu mâinile, m-a dus până la groapa în care arunca gunoiul, la marginea şoselei. Era goală; camionul şi gunoierii scheletici, cu măşti de pâslă neagră, trecuseră în zori lăsând în urmă o coloană de praf şi dispărând cu manuscrisul meu. Nimeni din hotel nu ştia unde. Va trebui să urc în camionul următor, să găsesc locul şi să caut. Până atunci trebuia să fac ceva, să omor timpul pe care, vai, nu-l puteam da înapoi ca să-mi recuperez manuscrisul. Mai întâi am vomitat, apoi m-am dus să lucrez sub motor. În timp ce smulgeam şuruburile înţepenite, vedeam cele cinci "tomuri" aruncate pe un drum desfundat, cu foile semănate prin praf, printre cotoare de varză şi alte mizerii. Revedeam prima pagină, paragrafele, literele bătute mai slab, cu degetele amorţite de frig, revedeam Tabrizul, umbra plopilor pe pământul îngheţat, silueta rebegită a hoţilor cu şepci trase pe ochi care intrau în birtul armenesc să-şi bea gologanii. Toată iarna aceea densă, întunecată, irecuperabilă, consemnată la lumina lămpii cu petrol sau pe mesele din bazar, sub cuşti în care dormeau potârnichi de luptă, de un ins care nu mai eram.
În seara aceea, la Saki, Thierry a trebuit să se descurce singur. Bunul Terence ne aducea pahar după pahar. Înţelegea; Terence putea să înţeleagă aproape totul. Mă abţineam să beau de teamă să nu ratez camionul de a doua zi şi să-mi văd puţinele şanse îngropate sub un nou strat de gunoaie. Mi-am petrecut noaptea pe verandă, într-un fotoliu, semănând mucuri de ţigară în jur fără ca vreun vis premonitoriu să-mi indice locul unde zăceau însemnările mele. La ora cinci, cerul s-a înverzit ca mărul, frunzişul eucalipţilor a scânteiat ca argintul viu, apoi valul greţos al soarelui a înecat totul. Patronul ne-a adus două lopeţi. Era la curent, îşi amintise chiar o întâmplare: în cursul masacrelor din timpul Separării, un prieten de-al lui pierduse un manuscris - apoi "a petrecut ani în şir ca să refacă, să-şi reamintească, să rescrie... şi, credeţi-mă, nu a fost o plăcere".
Cu burta plină de ceai fierbinte, cu lopeţile pe genunchi, ne-am aşezat pe marginea drumului aşteptând camionul gunoierilor. Încercam să citesc un Proust împrumutat de la Terence, dar necazurile Albertinei mă lăsau rece şi de altfel şoseaua oferea, în ziua aceea, multe alte distracţii. Era ziua naţională a Pakistanului; o mulţime la patru ace se scurgea spre locul sărbătorii: bărboşi fericiţi pe biciclete multicolore, cu surâsuri largi şi turbane cu egretă, ţânci gălăgioşi, mozoliţi cu sirop, adunaţi în jurul unui ursar, ţărani zâmbăreţi care-şi priponeau bivolii între tunurile folosite la asediul Kabulului. În dimineaţa aceea, poporul se bucura. Eram bombardaţi cu saluturi uimite, dar cordiale. Camionul n-a mai apărut; gunoierii sărbătoreau şi ei. Un jandarm călare ne-a explicat unde se descărcau gunoaiele: la vreo zece kilometri, pe drumul spre Pishin, un loc uşor de reperat după miros.
La amiază eram deja la treabă, în centrul unei văi înconjurate de munţi golaşi, pe un câmp acoperit cu gunoaie negre şi presărat cu cioburi scânteietoare. Valuri enorme de aer irespirabil, regulate ca respiraţia unui om adormit, urcau în soare vibrând şi făcând să tremure orizontul. O turmă de măgari năpârliţi tropăiau, scotoceau cu botul ori se tăvăleau în gunoaie cu zbierete sfâşietoare. Singur în mijlocul acestei pestilenţe, un bătrân gol-goluţ cernea zgură. L-am întrebat unde fusese descărcat camionul din ajun; zadarnic, era mut. La întrebările noastre, îşi vâra în gură arătătorul murdar de pământ şi ridica din umeri. Am reuşit să găsim gunoiul cel mai proaspăt luându-ne după vulturii hoitari. Erau vreo sută, cocoţaţi în jurul ultimului lor festin, digerând, găinăţându-se şi râgâind. Am aruncat în ei cu zgură, cu resturi de oase şi cutii de conserve ruginite. Se fereau cu ţopăieli caraghioase, apoi, neînţelegând înverşunarea noastră, îşi strângeau aripile şi întindeau spre noi gâturile golaşe şi vinete. Ne-am năpustit urlând şi agitând lopeţile. Vulturii s-au înălţat cu o fâlfâire de cearşafuri murdare şi, aşezându-se ceva mai departe, ne-au privit cum lucram.
Văzute de aproape, gunoaiele trădau, în mod ciudat, sărăcia; prelevări succesive - servitori, culegători de zdrenţe, cerşetori infirmi, câini, corbi - luaseră caimacul. Timbrele, chiştoacele, chewing-gumul, bucăţile de lemn dispăruseră, fericindu-i pe mulţi înainte de trecerea camionului. Doar ce era greţos sau inform ajunsese până aici, devenind, după ce vulturii îşi făcuseră şi ei datoria, un terci cenuşiu, acid şi mort, plin de schelete de peşte perfide în care lopeţile ricoşau. Cu pieptul gol, cu batiste la gură, cercetând becurile sparte, cojile de pepene, bucăţile de ziar înroşite de betel şi tampoane menstruale aproape calcinate, ne ţineam respiraţia şi căutam o urmă. Regăseam în gunoaie un fel de imagine redusă a structurii oraşului. Sărăcia nu produce aceleaşi deşeuri ca bunăstarea; fiecare nivel are gunoiul lui, şi indicii infime dovedeau până şi aici aceste inegalităţi efemere. La câţiva paşi, schimbam cartierul; după biletele roz de la cinema Kristal, bucăţi vechi de peliculă foto amestecate cu resturi de creveţi ne-au semnalat atelierul lui Tellier şi Saki Bar. Câţiva metri mai departe, Thierry explora filonul mai opulent de la Club Shiltan - ziare străine, plicuri "par avion", pachete de Camel macerate - şi sonda prudent în direcţia hotelului nostru. Căldura, duhoarea infernală şi mai ales vulturii ne distrăgeau atenţia; de îndată ce ne opream să răsuflăm un pic sprijiniţi în lopeţi, vulturii ţopăiau înspre noi cu ţipete slabe, scârboase, amăgiţi de acea imobilitate promiţătoare, până când un bulgăr bine ţintit îi făcea să-şi înţeleagă eroarea. Alţii planau încet deasupra capetelor noastre, proiectând umbre cât un viţel pe care preferam să nu le scăpăm din vedere. Le înţelegeam nerăbdarea; având în vedere ce răscoleam cu lopeţile, nu erau nişte răsfăţaţi. Pe la jumătatea după-amiezii, Thierry a scos un urlet şi toţi hoitarii şi-au luat zborul. Thierry agita plicul, murdar, înmuiat - dar gol. După un ceas de muncă febrilă, am mai găsit patru fragmente rupte din prima pagină, apoi lopeţile au ajuns la un amestec negru şi mizerabil. Ne depărtam de Lourde's Hotel. Inutil să căutăm mai departe; cincizeci de foi mari de hârtie rezistentă reprezentau o avere ce nu-şi avea locul aici.
Istoviţi, târând lopeţile, ne-am întors la maşină cu plicul acela cufurit şi cu patru petice de hârtie înnegrite parcă de foc.
Pe ultimul se putea citi: "... zăpada de noiembrie care închide gurile şi care ne adoarme". Aici totul fierbea, volanul ne ardea palmele, sarea transpiraţiei ne acoperea feţele şi braţele. Şi amintirea, un neant ceţos: asprimea gerului, Tabriz, miezul iernii?!?... Pesemne că visasem toate astea.
Pe la ora şase, rugăciunea de seară a întrerupt sărbătoarea. Oraşul se odihnea într-o lumină cu gust de fructe. De-a lungul canalului, credincioşii îşi mormăiau rugăciunile, prosternaţi printre bicicletele răsturnate.
Terence conta pe seara aceea ca să-şi redreseze încasările. Întindea febril ghirlande de becuri şi steguleţe de-a lungul terasei. O tăbliţă de ardezie agăţată la poartă anunţa: Mare concurs cu premii, Merry maker's Band (trei muzicanţi pashtuni împrumutaţi de la Braganza), iar pe noi ne prezenta pompos ca Genuine artists from Paris.
Am atacat imnul pakistanez: un şir de terţe candide învăţate special pentru această ocazie. Era lume multă şi apăruseră feţe noi; o masă cu exilaţi afgani şi o armeancă bătrână în rochie cu paiete, cam beată, care dansa singură cu paşi împleticiţi, cu capul pe umărul unui partener imaginar, în timp ce trecătorii de pe străduţa vecină se înghesuiau la intrare să caşte gura la spectacol. Eram în familie. Când oboseam, Merry maker's Band ne susţinea cu efecte de baterie şi prelua ştafeta. Publicul cerea, iar şi iar, Le Temps des cerises: ..."cerises d'amour /aux robes vermeilles /tombant sur la mousse /en gouttes de sang..."
Terence traducea pentru vecinii săi; înlocuind "cireşe" cu "rodii", era aproape un catren de Omar Khayam. Această melancolie luminoasă îi vrăjea pe beluci. Saadik venea întruna să ne umple paharele, arătându-ne de la cine venea trataţia: moşnegi curăţei care se înclinau, la masa lor, cu mâna pe inimă. Se pornise un pic de vânt; armeanca se aşezase ştergându-şi lacrimile cu o palmă îngălată. Saki Bar era tot numai suspine de plăcere, bărbi îngrijite, turbane noi şi picioare răcorite.
Dacă nu ar fi fost mirosul, aş fi putut să uit ziua aceea. Însă cu tot săpunul, duşul, cămaşa curată, puţeam a gunoi. La fiecare respiraţie, revedeam câmpul fumegător şi negru eliberând în valuri ultimele molecule de substanţă volatilă ca să atingă în sfârşit inerţia fundamentală şi repausul; o materie ajunsă la capătul chinurilor, al reîncarnărilor sale, din care un veac de ploi şi de soare n-ar mai fi scos nimic. Vulturii care ciuguleau acest neant aveau stofă de supravieţuitori; de mult uitaseră savoarea unui hoit hrănitor. Nici culoarea, nici gustul şi nici măcar forma - fructe ale unor combinaţii delicioase, dar efemere - nu intrau prea adesea în meniul lor. Uitând aceste răsfăţuri trecătoare, cocoţaţi în pura permanenţă, în pura toropeală, ei digerau dura afirmaţie a lui Democrit: nu există nici dulcele, nici amarul, ci numai atomii şi vidul dintre atomi.
..................................................................................................................
- Terence, tu, care eşti englez...
- Englez? I'd rather shoot myself... Sunt galez, nu negustor, and a very vicious man at that - a adăugat el flegmatic.
Într-adevăr. Avea, de pildă, destui amici în capitală ca să-şi vâre creditorii în puşcărie, dar prefera să folosească aceste relaţii ca să obţină prioritar de la Karachi lădiţe cu creveţi proaspeţi, din care până la urmă arunca jumătate. Un "scampi" servit în mijlocul pustiului, în sunetele unui acordeon - iată un lucru demn de el. Era felul lui de a reuşi, în timp ce sub gestiunea lui prea blândă Saki decădea ca o civilizaţie prea rafinată ca să dureze. Prietenii lui Terence măcar îşi plăteau băutura, dar prietenii prietenilor uitau să plătească. Apoi, trebuiau menajaţi poliţaii, agenţii de pariuri... şi amicii lor; la capătul şirului apăreau proxeneţii pashtuni şi necunoscuţi cu turbanul legat neglijent care beau într-un colţ, din picioare.
Îmi amintesc o noapte. Era ora două. Ultimul client plecase de mult. Mâncam pe tejghea o bucată de carne friptă pentru noi de Terence, când pe uşă intră un individ, trece pe lângă noi cu paşi mari, fără să salute pe nimeni, şi dispare în bucătăria întunecată unde se face o tăcere totală. Individul era înalt, tavanul jos - stătea pesemne aplecat în întuneric, perfect nemişcat. Terence nu se oprea din lectura în care era cufundat. Mă simţeam stingherit.
- Cine e tipul?
- De unde naiba să ştiu? Nici măcar n-a spus bună seara, a răspuns Terence cu un strop de iritare.
Părea mai mult amuzat decât neliniştit. S-a auzit atunci un zăngănit uşor de oale, nişte fălci mestecând, iar pe chipul lui a înflorit un surâs.
Alte umbre famelice şi furtive urmau să vină după noaptea aceea şi curând accentul de Oxford şi clienţii în smoching aveau să rămână o amintire. O forţă de atracţie constantă şi zilnică trăgea localul în jos; gustul pentru metamorfoze, pentru surprize şi apatia ce se naşte din anumite abandonuri îl împingeau pe Terence pe panta aceasta.
Cu două zile înainte de plecarea noastră, în Saki Bar nu intrase nici un client. Ne pregăteam să mergem la culcare, când în uşă s-au auzit două ciocănituri timide. Era un muzicant kutchi cu un armoniu minuscul sub braţ, unul dintre acei saltimbanci ambulanţi care cutreieră subcontinentul indian cu o maimuţă cenuşie pe umăr, care iau sânge la cai, fac descântece, trăiesc din pomeni, din furtişaguri sau din cântat, ocolesc templele şi moscheile şi declară că omul se naşte ca să rătăcească, să moară, să putrezească, să fie uitat. Braganza nu l-ar fi primit; Terence însă l-a poftit înăuntru şi i-a dat un pahar. Stând pe vine în mijlocul curţii, muzicantul şi-a pregătit instrumentul. Mâna stângă mişca uşor burduful aşezat pe o parte, în timp ce dreapta, o labă mare arsă de soare, se plimba pe claviatura micuţă de două octave. Muzica - misterioasă, insinuantă, ezitantă - abia acoperea gâfâitul burdufului; fraze suspendate, crâmpeie de melodie răzleţe sau - când degetele groase apăsau două clape deodată - urmate în ecou ca de o umbră fidelă. Apoi, cu privirea în pământ, a început să cânte cu o voce răguşită care trecea ca un fir de lână roşie printre notele nazale ale armoniului. Un soi de tânguire cântată, amintind uimitor de cântecele sevda din Bosnia. Regăseam mirosul de boia roşie, mesele de sub platanii din Mostar sau Saraievo, taraful de ţigani în costume ponosite, cântând pe scripcile lor ca şi cum trebuiau să elibereze lumea, urgent, de o povară insuportabilă. Era aceeaşi tristeţe echivocă şi candrie, aceeaşi nestare, aceeaşi nebunie.
În oraşul Quetta - spune o legendă persană - împăratul sasanid Bagram Gor adunase, pentru a-şi înveseli curtea, zece mii de jongleri şi muzicanţi ţigani care, după ce şi-au primit plata, l-au înşelat şi au dispărut spre apus pentru a se opri în Occident, în acele sate din Balcani unde anul trecut, în anotimpul berzelor, goliserăm atâtea pahare cu urmaşii lor.
După o zi de muncă istovitoare la garaj, aceste amintiri regăsite erau o fericire. Călătoria, ca o spirală, înainta revenind întotdeauna la sine. Ne chema. Nu trebuia decât să-i răspundem. Terence, foarte sensibil la clipele de fericire, destupa ultima sticlă de Orvieto. Dopul sărea, iar deficitul barului creştea cu douăzeci de rupii. Puţin îi păsa. Depăşise eficienţa, stilul nimeni nu mă face pe mine. Pensionar militar prins în capcana acestui bar în derivă, împovărat de confidenţele unui întreg oraş, de datorii, de vechile discuri cu Mozart, Terence călătorea mai departe şi mai liber decât noi. Când Asia iubeşte un om, îl face să-şi sacrifice cariera ca să-şi salveze destinul. Astfel, inima bate mai slobod şi multe lucruri se limpezesc. În timp ce vinul se încălzea în paharele noastre şi Terence privea mişcarea stelelor pe cer, neclintit şi atent ca o pasăre de noapte, un vers de Hafiz îmi revenea în minte:
...Dacă misticul nu ştie încă taina acestei Lumi,
mă întreb de la cine o ştie cârciumarul...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara