Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Nimeni nu poate sări peste umbra epocii lui de Ioana Pârvulescu


Destinatari: caragialofilii şi, dacă or exista, caragialofobii


Dragi cititori de Caragiale,

Nu mă satur să descopăr firea şi soarta literară paradoxală a lui Caragiale. E interesant că, adesea, pariază pe el tocmai cei care sunt în dezacord de adâncime cu ideile şi cu felul lui de a fi. Să dau un exemplu: îl laudă de multe ori oamenii care sunt entuziasmaţi de experimente şi de noutate şi cărora orice privire spre trecut li se pare suspectă de un conservatorism înţepenit. Eminescu e adesea acuzat de aşa ceva, niciodată Caragiale. De aceea m-am gândit să privesc mai îndeaproape relaţia lui Caragiale cu un curent poetic nou şi "ciudat" în epoca lui şi de care era de bonton, în preajma lui 1900, să râzi: simbolismul. Ba mai mult, să cercetez relaţia lui Caragiale cu poezia. Lucrul poate să pară nelalocul lui, dat fiind că în literatura română nu avem un scriitor mai clar legat de proză decât el. Şi totuşi, cred că se pot afla o mulţime de noutăţi despre prozator, cercetând lucrurile dinspre poezia lui şi a epocii lui. După moartea lui Caragiale, dar înainte de monumentala ediţie datorată lui Zarifopol şi continuată de Şerban Cioculescu, pe piaţă apărea, la Editura Viaţa Românească, un volum de Versuri semnat... Caragiale. Autorul ediţiei e Barbu Lăzăreanu - un literat mărunt, socialist, care a debutat cu versuri în anul Momentelor, 1901, la Zeflemeaua. Adnotările din ediţia lui trebuie luate cu distanţă, întrucât omul era militant şi nu se sfia să ajusteze realitatea literară: a ajuns, în 1949, să găsească neapărat surse ruseşti în basmele lui Creangă, nu mai e nevoie să spun de ce. Acesta e singurul volum de poezie semnat Caragiale şi nu sunt deloc sigură că autorului i-ar fi plăcut să ştie că, la 10 ani după moartea lui, va fi prezent în librării cu o carte numai şi numai de versuri, fie ele şi parodice, satirice, plus nişte epigrame prea puţin semnificative. Meritul lui Lăzăreanu este totuşi acela de a fi copiat de prin reviste tot ce a găsit şi de a ne fi dat şi câteva amintiri despre epoca în care au fost compuse. Caragiale "poetul" avea talent şi, dacă ar fi fost constrâns de împrejurări, cu mustăţile puţin mai răsucite şi lornionul mai bine ţinut pe ochi, putea deveni un onorabil poet simbolist, măcar la fel de bun ca toţi cei strânşi în antologii. Iar dintre toate caracteristicile simboliştilor, Caragiale avea una importantă, era vizitat de "jalnice nevroze".

Ce este nevroza? O explică Al. Macedonski într-un articol din 1895 Simţurile în poezie: "Rolul pe care simţurile îl au în poezie este de căpetenie ş...ţ se poate zice chiar că Poezia nu este decât o exagerare a lor. ş...ţ Oamenii nepoeţi o numesc nevroză". Tradus în limbaj caragialian, aşadar de om nepoet, nevroză înseamnă: "Simt enorm şi văz monstruos". Şi aceasta ţine de epoca din preajma lui 1900, deşi urmaşii o vor numi frumoasă, belle. În Grand Hôtel "Victoria Română", Caragiale dă echivalentul în proză realistă al sinesteziei şi nevrozelor simboliştilor: văzul, auzul, simţul tactil, sufocarea şi stări psihice fără nume sunt, ca-n pasajul teoretic macedonskian, exacerbate şi combinate astfel, încât să devină angoasante. Ba mai mult, sunt cu dublu sens, vin şi din exterior, de la ceilalţi, şi din propriul trup. În urbea natală, privirile publicului din local, aţintite asupra vizitatorului, se adună mănunchi în privirea fixă şi terorizantă a copilului, apoi aceasta devine pipăit ("Dar dacă ar fi numai privirile! ş...ţ pe mine, băiatul, cu mâna plină de zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă scol şi, în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe gang ş...ţ Îi ies din bătaia ochilor". Imedait apoi, privirea se transformă în durere ("Am scăpat, dar m-a apucat capul"), iar simţul care intră în alertă e cel olfactiv: "miroase a vopsea de terebentină proaspătă... Să deschiz..." Caruselul simţurilor cu acuitate exagerată continuă până la sfârşitul textului. Din nou privirile prind o scenă lascivă în birt, şi tot ochii sunt cei care văd, de la fereastră că se râde şi se cântă obscen (perfectă sinestezie): "Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi tineri; beau şi râd; lângă ei, pe o laviţă, cântă doi lăutari. După gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le face cu pântecele, pare a fi un cântec obscen". "Răcnetul suprem" al câinelui bătut, în schimb, se aude insuportabil, mâncărimile se simt pe piele, şi aşa mai departe... O bună parte din inventarul temelor din această proză publicată prima dată în 1890, de la femeia care râde în birt la câinele pribeag se vor regăsi la simboliştii noştri.

Temperamentul "nevricos" al personajelor din schiţele sau teatrul caragialesc este, cred eu, perfect echivalent cu nevroza poeţilor şi aparţine epocii. La fel descoperirea combinaţiei de simţuri şi a claustrofobiei, fie că e vorba de spaţiul împrejmuit de ziduri nevăzute al oraşului de provincie, fie că e vorba de compartimentul de tren. Şi analogiile ar putea continua. Cu toate acestea, Caragiale era, la fel ca majoritatea contemporanilor lui, un duşman declarat al simboliştilor, pe care-i combătea cu orice prilej. Cele mai bune parodii apar în Moftul român - şi nu e greu de dedus că noii poeţi, erau, pentru prozator, nişte "moftangii" oarecare. Cel mai bun exemplu este poemul Cameleon-femee, subintitulat "Sonet decadent simbolist-vizual-colorist" la care se adaugă o notă a autorului: "În 14 versuri 32 de noţiuni simboliste, dintre cari 9 pur vizuale, iar 23 propriu-zis coloriste şi dintre acestea 21 simple şi 2 compuse":

Icoană străvezie în cadrul sumbru-al vieţii,

Cu părul ei sur-galben, cu ochii închis-albastri,


Sclipi deodată clară, vis roz al tinereţii,

Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi astri.


O văz fugind prin codrul cel verde de jugastri-

Era Erato albă iluminând poeţii.

De a ei priviri focoase ar fi roşit sihastri

Păliţi, chlorotici, vineţi de greul bătrâneţii.


Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete,

Înveşmântată magic în daurite plete

Şi-n varii, polichrome bibiluri şi altiţe...


Îmi arunca pupila-i divine curcubee;

Dar eu, nebun! Zic: "Spectru! Cameleon-femee!

Fugi! Sufletul ţi-e negru şi maţele pestriţe!

Sublinierile aparţin "poetului", iar anul de apariţie este 1893, când Bacovia şi, la fel, Minulescu, aveau doar 12 ani, iar de la articolul-manifest Poezia viitorului a lui Macedonski nu trecuse anul. Vor urma: Ploaie de primăvară cu două variante, "1. Pastel optimist. 2. Pastel pesimist", Eros, explicat aluziv-ironic ca "Pastel simbolist-darwinist", distrugând idealul romantic al iubirii în favoarea unei viziuni naturaliste, Da... nebun!, care e un poem "Simbolist-dantist" (de la dent-dinte, ca-n proza cu dandistul), În curând - "Strofe simboliste-profetiste", Excelsior - "Fragment dintr-o poemă apocaliptică-simbolistă-profetistă", Criticilor mei - "Sonet olimpian simbolist", cu o săgeată şi spre Maiorescu. Parodiile poetice ale lui Caragiale trec pe sub tăvălugul ironiei tot ce înseamnă nouă tendinţă poetică. Macedonski este una din ţintele lui favorite şi numai în treacăt l-a nimerit, în câteva ocazii şi pe Caion, care se ştie cum îi răspunde. În poezie, Caragiale avea preferinţe sămănătoriste.

Era, adic|, tributar epocii lui în care noile tendinţe, deşi îi marcau într-un fel "neconştiut" pe toţi, erau ironizate de cei mai mulţi. În 1912, Dumitru Karnabatt, un poet din cercul Literatorului, spune, într-o convorbire din Rampa: "Azi chiar nu se mai vorbeşte în batjocură, ca înainte, de simbolism, de Macedonski, de Petică şi chiar de Săvescu (s.m.)". Acelaşi lucru se întâmpla şi cu tendinţele artei plastice pe care astăzi le socotim caracteristice pentru belle époque: Jugendstil, sau art nouveau, sau secesionism etc. Nu erau gustate nici măcar de tinerii artişti. Într-o carte de memorii (Lebenserinnerungen, Simmern, 2004) a unui pictor elveţian născut în 1876, Friedrich Karl Ströher, care a stat o vreme la Bucureşti, în 1897 şi 1898, apare descrisă reacţia anti-Jugendstil a tinerilor învăţăcei: "La şcoală şîn Zürich, n.m.ţ, am exersat toate stilurile vechi: gotic, renaissance, baroc, rococo. În semestrele terminale am abordat şi stilul modern, în care nici profesorul, nici noi nu pictam cu prea mult drag. Profesorului nu-i făcea plăcere şi nu-i era uşor să se specializeze în ceva cu totul nou, iar noi uram stilul modern, pentru că intuiam că tot ce învăţasem înainte devenea inutil. Era vorba atunci de aşa-numitul Jugendstil, care nu se eliberase de formele naturii".

Caragiale, în rând cu generaţia lui şi în rând cu cei mai mulţi oameni ai epocii, nu agrea nici el noul stil literar. Era la fel de conservator, în sensul larg al cuvântului, ca junimiştii, ca Eminescu, cu care are destule asemănări, deşi posteritatea a subliniat mereu diferenţele.