Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Nina Cassian - "Partidul comunist nu m-a iubit niciodată, a fost o dragoste neîmpărtăşită" de Rodica Binder


"Şi algebrista Emmy, sordida şi divina
Al cărei steag şi preot abia încerc să fiu
Se mută-n nefireasca - nespus de albă!- Nina."

Ion Barbu



Nina Cassian face parte din mitologia literară a tinereţii mele, o vîrstă la al cărei apogeu mă aplecasem intens asupra poeziei şi operei lui Ion Barbu, fără a-mi închipui atunci că-mi va fi dat s-o întîlnesc peste aproape două decenii pe muza şi buna prietenă a poetului matematician, pe ţărmul Mării Negre... Prilejul acestei emoţionante întîlniri, sedimentată într-un dialog, mi l-a oferit, în 1997, unul din acele colocvii ale scriitorilor români din ţară şi străinătate, organziate la Neptun. Nina Cassian sosise din America, era o legendă vie, şi rămăsese în spirit, nespus de tînără, fascinantă. Doar mersul pe jos pe distanţe ceva mai lungi părea a-i fi devenit o povară. Cînd i-am solicitat un interviu, şi-a exprimat dorinţa să mergem pe ţărmul mării (nu zărise încă marea de la sosirea la Neptun), să ne aşezăm pe o bancă şi să stăm de vorbă. I-am oferit braţul şi am ajuns în faţa mării pe care Nina Cassian o iubeşte la nesfîrşit, aşa cum mi-a mărturisit. Un vînt puternic şi-a lăsat amprenta sonoră prin microfon pe banda de casetofon... Stăteam cu spatele la mare, soarele se pregătea să apună, culorile peisajului aveau tandreţea unor vechi decoruri de teatru, uşor prăfuite. Dialogul nostru, dimpotrivă, părea să se fi supus ritmului valurilor înspumate şi rafalelor de vînt...


Rodica Binder

R.B.: D-na Nina Cassian, D-voastră aţi rămas o poetă în plină forţă creatoare şi în străinătate. Cum aţi putut realiza această performanţă?
N.C.: Eu eram sigură că odată cu plecarea mea totul s-a isprăvit - nu scrisul de poezie - pe care o scriam oricum într-un fel de "sfîntă inerţie". Dar eram sigură că de acum încolo, din perspectiva unei cariere literare, plecînd, voi rămîne anonimă pe tot restul vieţii... şi nu-mi păsa. Am avut, ca să zic aşa, partea mea de glorie şi faimă în România. Aveam "la activ" o "prestaţie" destul de bogată şi deci nu prea îmi păsa ce o să se mai întîmple. Dar, s-a întîmplat un miracol pe care nu mi-l explic nici azi, un caz unic (nu cunosc altul): am putut să-mi continui cariera poetică în America, unde, vă daţi seama, nu se prea dau americanii în vînt după poezie şi încă după o poezie care mai trebuie şi tradusă! Am avut prieteni traducători, m-au tradus şi mi-a apărut o poezie în-
tr-un ziar foarte prestigios, "The New Yorker", o publicaţie care consacră. Şi au început, conform principiului acelui "boule de neige", să curgă pe urmă una după alta ofertele, în cele din urmă şi o ofertă pentru o antologie de poezie la "Gallimard"-ul lor, la "WW Northon & Company" (ei sunt cei mai de prestigiu). Financiar vorbind nu am dat marea lovitură, dar am apărut, am fost primită şi în total am publicat pînă la ora asta şase cărţi, ultima tradusă de mine în englezeşte. Numai că mi-au trebuit vreo doisprezece ani pînă să pot să scriu poezie şi în englezeşte.
R.B.: Aţi făcut cam ce a făcut şi Brodzky în felul lui?
N.C.: Exact, aşa este, asta am făcut şi eu. Toată lumea îl critica şi-l comenta negativ, mă refer la colegii poeţi cu care am discutat. Spuneau că limba lui este o limbă anapoda, o limbă stranie, în care se traduce pe sine cînd scrie direct în englezeşte: că e ciufută, că nu e bine ce face şi că nu dă roade, pentru ca abia după ce Brodzky a murit să se scrie despre el că poate tocmai acele incongruenţe şi stîngăcii ar putea da o nouă dimensiune poeziei americane. Eu n-am avut parte de astfel de comentarii. Din contra, au apărut nişte cronici, în care se afirma că poezia mea sună atît de bine şi de natural! Deci, se pare că am intrat în miezul acestei limbi, printr-o muncă "herculeană", pentru că una din cronici, de pildă, spune: "Credeam întotdeauna că un poet nu poate să scrie decît în limba lui natală şi nu poate într-o altă limbă... de adopţiune. Ei bine, iată că m-am înşelat." Şi vedeţi, aşa s-a întîmplat... o înlănţuire de miracole! Am fost împinsă în acest nou destin în care mă aflu şi azi.
R.B.: În continuare scrieţi şi în româneşte şi au fost publicate şi volumele iniţial scrise în englezeşte, în proprie traducere.
N.C.: Bineînţeles. De acum mă traduc singură şi nu mai am nevoie de traducător.
R.B.: Este o situaţie ciudată: un poet care se traduce singur, o adevărată aventură!
N.C.: Nu, eu cred că este un privilegiu şi vă spun de ce: cînd nu găsesc un echivalent perfect, ce fac? Schimb originalul! Fac ce vreau cu mine! (Rîde) Nu pot să-mi permit aşa ceva traducînd pe altcineva, dar cu mine fac ce vreau.
R.B.: D-na Nina Cassian, Dumneavoastră aţi trăit intens o întreagă perioadă fertilă din istoria literaturii române, mai ales a literaturii interbelice, a avangardei, a suprarealismului, sunteţi evocată de poeţii vremii, de un Ion Barbu de pildă şi sunteţi evocată şi de un autor german care a pornit pe urmele lui Paul Celan, dar în sens invers, pornind înapoi spre Cernăuţi de la podul de peste Sena, de unde poetul nefericit s-a aruncat în apele rîului. Popasul făcut de Celan la Bucureşti îi permite publicistului german să evoce perioada avangardei româneşti, atmosfera epocii şi - dacă bine-mi amintesc - şi casa d-voastră?
N.C.: Nu, nu e chiar aşa. Cartea mea de debut am publicat-o după plecarea lui Paul din România. Noi am fost însă prieteni. El a fost mai influenţat şi s-a situat mai mult pe orbita poeziei suprarealiste române, decît mine. Eu m-am plasat pe orbita aşa-numitei poezii franceze fanteziste, în stilul lui Apollinaire. Recent i-am tradus în englezeşte lui Paul Celan cele opt poezii şi cele opt poeme în proză pe care le-a scris în româneşte. Textele au apărut într-un magazin literar extrem de prestigios. Aşa a fost cu Paul. Volumul meu de debut a apărut în 1947, cînd Paul plecase deja din România.
R.B.: Da, dar sunteţi evocată în cartea acelui autor german.
N.C.: Este adevărat că cu Paul Celan am împărţit aceeaşi atmosferă, precum şi cu alţi prieteni, cu Petre Solomon...
R.B.: ...şi cu Ion Barbu?
N.C.: Nu, pe Ion Barbu l-am cunoscut abia în 1946. Nu vă spun, era poetul meu preferat, era idolul meu. Eram încremenită cu micile mele "rînduleţe" în faţa lui. Dar el mi-a citit cartea de debut în manuscris şi mi-a făcut adnotări, unele elogioase, dar nu toate. De exemplu despre poemele în "limba spargă" pe care am inventat-o - nu ştiu dacă aţi auzit despre acea drăcovenie pe care am făcut-o - a scris: "Nina Cassian, dacă pui în volum năzdrăvăniile astea, te ucid, cu dreptul pe care mi-l dă marele, fără de seamă talent ce-l ai." Am aceste manuscrise în fotocopii şi le-am predat şi la Academie. Da, a fost o întîlnire providenţială în viaţa mea, cea cu Ion Barbu. I-am descifrat nopţi întregi cu alţi prieteni poemele. Ermetismul lor este foarte dominator, dar nu în toate textele. Cînd l-am cunoscut l-am întrebat despre o anume poezie. Asta poate să te amuze pe matale, d-nă Binder, care te-ai ocupat îndeaproape de poezia lui Ion Barbu. Este vorba de poezia care se termină cu şapte semne puse ciclic "El Gahel". Ei, ne-am bătut capul o noapte întreagă ce-o fi şi asta? Suna destul de arăbeşte. Cînd l-am întrebat a spus: "Da de unde, asta a fost o femeie pe care am iubit-o, sau aşa ceva, HELGA, şi i-am pus numele pur şi simplu...în roată". Am fost puţin dezamăgită, dar se amuza şi el.
R.B.: Era stilul lui de a complica lucrurile, înălţîndu-le de fapt.
N.C.: Bineînţeles, şi le-a dat o dimensiune matematică, şapte semne puse ciclic - ceva ocult. Ei, nu era doar vorba de duduiţa HELGA... (Rîde cu poftă)
R.B.: În stadiul în care acuma vă aflaţi, de poetă care a intrat şi în limba engleză, cu chinuri, dar şi cu o doză oarecare de dezinvoltură, ce proiecte literare aveţi? Ce vă mai inspiră?
N.C.: O singură problemă mă preocupă în momentul de faţă: am început un jurnal paralel aici în ţară în 1975 (am scris vreo 300-400 de pagini), bazat pe jurnalele mele originale, dar comentate, adică cu toate aventurile mele, cu idealismul meu, cel de la 15 ani, pe cînd eram ilegalistă comunistă, un jurnal cu tot felul de lucruri care au reverberat şi ulterior, dar pe care simţeam nevoia să le explic.
La moartea lui Stalin, de exemplu, am scris în jurnalul meu (nu la comanda cuiva) un fel de poem de doliu, iar ziua morţii lui am pus-o în chenar negru. Ei, şi la o vîrstă mai lucidă, am simţit nevoia să comentez cele însemnate şi acest lucru l-am făcut aici în România în perioada lui Ceauşescu. Erau însemnări ceva mai prudente, pentru că oricînd putea să-mi intre cineva în casă, să-mi găsească jurnalul şi să trag consecinţele pe care, cum s-a văzut, le-a avut de tras Gheorghe Ursu.
În America, am început să fac comentariu la comentariu. Ce n-am putut să scriu în România, începeam să scriu acum. De exemplu despre Ceauşescu nu puteam spune în România nimic direct. Vorbeam în forme voalate. Acum pot scrie nevoalat. După care mi s-a părut că şi asta este fastidios. Totul se complica, la fel ca în oglinzile paralele unde imaginea se reflectă la infinit. De aceea am început să restructurez complet jurnalul. Încerc să transform totul în nişte memorii. Iată la ce lucrez eu acuma. Poezie scrie aproape toată lumea, dar jurnalul ăsta numai eu pot să-l scriu şi nu ştiu cîţi ani îmi mai dă bunul D-zeu şi de aceea acesta este proiectul meu esenţial. Poezie scriu doar cînd îmi mai vine.
R.B.: Acest jurnal poate fi şi un fel de reevaluare a trecutului. În perspectiva prăbuşirii comunismului şi a dispariţiei stîngii tradiţionaliste mă întreb: Poate fi jurnalul D-voastră şi un fel de răfuială cu un idealism, cu o orbire de tinereţe?
N.C.: Nu este o răfuială, pentru că acea credinţă, acel crez era foarte frumos şi nobil şi ca să fiu sinceră nici nu am renunţat la el. Despre acele principii, care bineînţeles nu s-au pus în practică niciodată şi care s-au transformat într-o gigantică minciună şi într-un pretext şi paravan pentru cele mai sîngeroase dictaturi, nu numai a noastră, despre toate voi scrie. Dar să renunţ, la ce, la frumoasele gînduri, la frumoasa sferă de aur a abolirii tuturor contradicţiilor hidoase de pe glob între rase, clase, sexe, popoare, pentru ce?
R.B.: François Furet spunea că tocmai universalismul doctrinei comuniste a fost cel care a tras în capcana lui şi intelectualii. Însă eu v-am pus întrebarea tocmai pentru că după prăbuşirea comunismului au ieşit la iveală, mai ales pentru mulţi occidentali, şi toate atrocităţile comise în numele unei lumi "mai bune".
N.C.: Grozăvenia a fost ce s-a instalat. Atenţie, nu ideile au fost groaznice, ci regimurile. Ideile nu s-au aplicat. Dacă dumneavoastră credeţi că a existat comunism fie şi o singură zi, fie în Uniunea Sovietică, fie în România - vă înşelaţi!
R.B.: Nu cred aşa ceva. Ceea ce vreau să spun este că în fond aveam de-a face cu o pseudo-religie. Mircea Eliade a dezvăluit rădăcinile mitice ale comunismului, le-a demonstrat caracterul mesianic, aspiraţia spre acea pace universală care s-ar instala în cele din urmă; numai că Occidentul ştia deja din timp ce s-a întîmplat dincolo de Cortina de Fier.
N.C.: Probabil că experimentul ar fi trebuit făcut pe propria piele în toată grozăvia lui. Comunismul a călcat în picioare toate principiile. Exista de exemplu o lozincă: "Modestia, principala calitate a unui comunist". Foarte bine, dar Stalin, Mao, Ceauşescu - nu au respectat-o. Totul s-a făcut... ca faţadă. La început s-a mai făcut cîte ceva pe plan social. Trebuia să-i dai poporului una, alta, că altfel nu se putea: chirii ieftine, educaţie gratuită, îngrijire medicală gratuită, ceva trebuia dat. După aceea însă, toate s-au deteriorat. Treptat, treptat s-a instalat un întreg cortegiu de anomalii, absurdităţi, crime în timpul lui Dej - ce-i drept mai multe ca pe timpul lui Ceauşescu - dar vina lui Ceauşescu este şi mai monstruoasă: el ne-a distrus pe dinăuntru. El a lucrat cu mult mai multă perversitate. Pînă la urmă ne-a lăsat înfometaţi, în frig şi întuneric, transformîndu-ne în nişte şoareci speriaţi. Absurdităţi, ce mai, absurdităţi! Era un cumul de grozăvii materiale asociate cu nişte perplexităţi psihice pe care toate acestea ni le provocau şi de aceea ne revenim atît de greu. Ne-au spălat creierul şi ne-au distrus pe dinăuntru.
R.B.: D-na Nina Cassian, sunteţi acuma, cînd stăm de vorbă pe malul mării, pentru cîteva zile în România, vă reîntoarceţi în Statele Unite. Care este spaţiul libertăţii d-voastră?
N.C.: Libertate? Eu, să ştiţi că am fost liberă întotdeauna. Asta înseamnă că am fost iresponsabilă. Mă purtam iresponsabil. De aceea partidul comunist nu m-a iubit niciodată. A fost o dragoste neîmpărtăşită, pare-se. Nu m-a iubit niciodată pentru că eram liberă, or eu trebuia să fiu opresată ca toată lumea. Nici în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, nici în timpul lui Nicolae Ceauşescu eu nu am fost un om privilegiat. Am fost persecutată de la cartea mea de debut care a fost făcută duşmănoasă, a fost arsă ş.a.m.d. Le-am fost întotdeauna antipatică. Ce ciudat! Tocmai eu care eram chiar de bună credinţă şi eu care la început eram o convinsă - ei bine, ei nu m-au iubit. Dar totuşi eu am fost liberă, liberă în comportări, cu prietenii, chefuri, poezii umoristice la adresa cui nu trebuie, pe care le citeam în cercul de prieteni de ziua mea, amici dintre care cel puţin cinci trebuie să fi fost de la Securitate sau în contact cu Securitatea. Dar nu-mi păsa. De aceea am asociat libertatea mea cu iresponsabilitatea.
R.B.: Mi-aţi dat de fapt răspunsul pe care-l aşteptam la o întrebare pe care nu am formulat-o: aceea dacă libertatea a rezidat deopotrivă în spiritul D-voastră şi în ceea ce aţi făcut. O ultimă întrebare, referitoare la regăsirea României după şase ani. Cum vi se pare ţara acum?
N.C.: Ultima dată am fost în '91 în ţară. M-au izbit în primul rînd, evident aspectele caricaturale. În '91 apăruseră tot soiul de dughene şi tarabe, se vindea şi se cumpăra te miri ce şi era o pestriţăraie cu totul neaşteptată. Prietenii i-am găsit la fel de minunaţi, cu o excepţie, pe care n-am s-o numesc, pentru că ştiţi că era perioada în care părinţii se certau cu copii, fraţii cu surorile, o discordie extrem de neplăcută. Am vrut să mă întorc. Cum nu m-am avut bine cu autorităţile, n-am avut parte de mare respect din partea lor.
După ce mi-am obţinut totuşi repatrierea, am încercat să primesc de la primărie o repartiţie în casa verişoarei mele. Nu mi-au dat-o. Ba, mai mult, după moartea verişoarei, viceprimarul de atunci m-a dat afară din casă! M-a gonit din nou din România. (Rîde sarcastic) Iar acuma, ba stau la prieteni, ba la hoteluri. Asta e.
R.B.: ...şi în Statele Unite?
N.C.: În Statele Unite stau într-o insulă numită Rooswelt Island, vizavi de Manhattan, de la fereastra mea văd tot ce trebuie şi trăiesc din ce-mi trimite un fost prieten al tatălui meu, care este un om foarte bogat şi mai primesc ceva din moştenirea verişoarei mele. Este de fapt amoral, eu n-am muncit pentru banii aceştia.
R.B.: Credeţi într-o lege a compensaţiei?
N.C.: Nu ştiu...