Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Noduri şi semne de Angelo Mitchievici

Pomul vieţii
(The Tree of Life, 2011)
Regia: Terrence Malick.
Cu: Brad Pitt, Sean Penn, Jessica Chastain, Kari Matchett.
Genul filmului: Dramă, Fantastic, SF.
Durata: 138 minute.
Produs de: Plan B Entertainment.
Distribuitorul internaţional:Chapman/Leonard Studio Equipment.

Alegerea ca titlu al filmului a unei metafore banale devine semnificativă pentru conţinutul lui. De o polisemie incontrolabilă, care se ramifică în filmul-parabolă pe care ni-l propune Terrence Malick, metafora absoarbe nu doar sfera existenţei unei familii din midlle class-ul american al anilor ’50, dar şi întreg universul cu planete, meteoriţ i, constelaţii etc.
Sub coroana generoasă a arborelui lui Malick se strâng imaginile splendide ale unei cosmogonii în care planetele valsează în dantele de gaze ucigaşe de culori minunate, unde explozii solare se desfac asemeni unor eflorescenţe fascinante, în care melancolice crepuscularităţi lunare desfăşoară formele fantastice ale unui teritoriu pustiu, de o ariditate glasată, unde nuclee pulsatile înoată vibratil în citoplasmele lumii moleculare, unde atingeri diafane conduc la exploziile arhitecturilor abstruse ale unui Gaudi specializat în design celular, unde apele oceanului respiră în ritmul marilor mamifere marine, unde dinozaurii oferă o lecţie de compasiune a cărei vechime are sute de milioane de ani. În acest cosmos, omul ocupă un spaţiu interstiţial, un mic buzunar limitat nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Poezia cosmogonică este însoţită de armoniile unui potpuriu de muzică clasică în care aproape niciun mare compozitor nu este uitat, de la Mozart la Bach, de la Brahms la Berlioz, de la Schumann la Mussorsgky etc.
Familia O’Brien constituie un fel de mise en abîme al acestei cosmogonii concertate, pare să găzduiască Aleful lui Malick, este picătura din vastul ocean, înzestrat cu darul reflecţiei asemeni oceanului gânditor din Solaris al lui Stanislaw Lem. Această reflecţie o auzim pe şoptite, într-o transă incantatorie, expresie a unui monolog interior, de la o parte din membrii familiei O’Brien: domnul O’Brien (Brad Pitt), doamna O’Brien (Jessica Chastain) şi fiul cel mare, Jack, prezent într-o dublă vârstă, copilul care înaintează anxios spre adolescenţă şi adultul devenit arhitect, interpretat de Sean Penn. Aceleaşi magice meditaţii şoptite le auzeam şi în The Thin Red Line (1998), unde câţiva dintre soldaţii americani luptând pe insula Guadalcanal în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial priveau natura cu ochii unui Gauguin refugiat în Tahiti, cu diferenţa că în loc de pensulă în mână aveau o puşcă. Natura şi dialectica menuetului primordial dintre viaţă şi moarte era prilejul acestei contemplatio morosa. În natură viaţa şi moartea nu au semnificaţia unei rupturi, ci a unei continuităţi necesare a unui lanţ care îşi reface necontenit verigile pierdute. În raport cu marele vals al vieţii şi morţii, războiul era absurd pentru că era artificial, fără a răspunde ritmurilor „nunţilor necesare”, cum ar spune Ion Barbu, dar şi al morţilor necesare. Războiul era o aberaţie a naturii, natură în care soldatul american, asemeni unui copil, se pierde ca într-un vis primordial.
Semnificativ, filmul lui Malick începe cu anunţarea morţii unuia dintre copiii familiei, fapt care provoacă anamneza celui mai mare dintre ei, o anamneză care are drept cadru arhitectura complicată a zgârie-norilor, a izolării la înălţimi ameţitoare în structuri cristaline, de o perfecţiune glacială, a unui om solitar. Solilocviile meditative constituie o colecţie frumoasă de banalităţi, de generalităţi, cărora doar aerul ceremonial al şoaptei şi rama muzicală le conferă o profunzime de împrumut şi nu de conţinut. Dacă realizăm un decupaj al părţilor muzicale, şi al brumei de text, filmul dobândeşte paradoxal substanţă la un alt nivel, cel al gesticulaţiei. Restul filmului articulează un kitsch grandios reprezentat ca un ceremonial fastuos, diseminat într-o coregrafie simbolică. Experienţa merită făcută pentru a sesiza în ce fel mixajul de muzică clasică şi melanjul cosmogonic împachetează şic un conţinut subţire. Prin urmare, dacă tăiem sonorul şi realizăm o tomie imaginară, lăsând deoparte tumultul cascadelor şi spectacolul teribil şi fascinant al erupţiilor vulcanice ca pe un reuşit documentar despre Terra, constatăm că filmul nu numai că se susţine, dar recuperează din personalitatea contrafăcută, de tip colaj, prin intermediul gesticulaţiei, a expresivităţii remarcabile a personajelor.
Există o întreagă coregrafie a atingerii, a îmbrăţişării, un dialog al privirii care se sustrage, ocoleşte obstacole, revine, roagă, întreabă, exprimă vinovăţia cu candoare etc. Dincolo de mizanscenele unui conflict oedipian cu reglaje dificile, există o tandreţe reprimată, guturală, a unui tată autoritar, deloc lipsit de sensibilitate artistică, şi fragilitatea emoţională a copiilor săi şi a soţiei sale. Acesta ascultă muzică clasică – ne şi arată nu tocmai subtil un disc cu muzică de Brahms –, cântă la orgă, aşa cum fiul mai mic cântă la chitară. Ceea ce se întâmplă în familia O’Brien, şi nu se întâmplă mai nimic, face cât toată orchestraţia cosmogonică pusă în scenă cu cosmetica photoshop a documentarelor Discovery şi cât toate orchestrele la un loc. Este ceea ce oferă consistenţă cinematografică filmului lui Malick, dăruit cu un Palme D’Or anul acesta la Festivalul de la Cannes. Toate acele infinitezimale emoţionale, acele vibraţii aproape nevrotice, acele dialoguri subliminale întind o reţea complicată de noduri şi semne, un univers infinit mai subtil decât cel desfăşurat intermitent de regizor. Universul familiei O’Brien, livrat în gros-planuri sensibile, se desface ca o splendidă galaxie de supernove şi planete necunoscute, de dezastre intime şi explozii ale unor sori topiţi întrun zâmbet furtiv, de glacialităţi traversate de cometele unor violenţe irepresibile. Filmul se vrea un poem închinat vieţii unde universaliile acompaniază parohiala existenţă a unei familii conservatoare, cu micile ei ceremonialuri familiale, cu durităţile înrădăcinate într-o educaţie americană asupra vieţii ca o perpetuă provocare, ca un meci de box, cu solidarităţile cutumiare ale unei comunităţi sudate prin tradiţii stricte, cu parfum victorian de comitat uitat de lume, cu o monotonie din care răzbate un izvor de poezie idilică. Dansul în arteziană, stropitul cu apă, micile trânte frăţeşti fără finalitate, rostogolitul prin iarbă sunt perfect cadrabile cu acest gen de lirism paşnic. În mod cert, în seria unor Tarkovski, Bergman, Reygadas, Kim Ki-duk etc., Malick a reuşit să realizeze un poem cinematografic. Din păcate, poemul este excesiv încărcat de tropi, ceea ce evacuează nuan- ţele şi conduce la efecte gongorice, la o logoree iconică ca subtitut al lapidarităţii limbajului. Chiar fără un cuvânt spus, filmul şi-ar fi păstrat poezia, pentru că universul lui Malick se compune din imagini şi sunete, din noduri şi semne.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara