Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Noi argumente pentru redeschiderea „cazului Urmuz” de Radu Cernătescu


Mistere provinciale

Deschis în epocă de Arghezi, dosarul unui rapt literar zace încă îngropat în polemici cordiale, poze belicoase şi partizanate afective. Diluându-se cu timpul, scandalul din jurul paternităţii piesei Capul de ră]oia degenerat într-o perpetuă dilemă a istoriografiei noastre literare. Aceasta a făcut ca, de pildă, ediţia din 1965 a Scrierilor lui G. Ciprian să conţină, alături de piesa în litigiu, într-o ridicolă Addenda fără glose explicative şi „bizarele" pagini ale lui Urmuz, cel pe care Arghezi îl vedea ca adevăratul autor al piesei Capului de răţoi.

Incursiunea detectivistică pe care o propunem aici, prin viaţa mai puţin ştiută a lui Urmuz şi pe palierele conotative ale textului litigios are drept scop găsirea de invarianţi psihanalitici, relictele unei gândiri auctoriale care pot fi amprentele indelebile ale identităţii autorului lor.

Înainte de toate, să ne reamintim un amănunt biografic semnalat de toţi exegeţii urmuzieni, fără excepţie, dar care nu a spus prea mult interpretatorilor de până la noi. Este vorba de faptul că, la o vârstă fragedă, lui Urmuz i-a fost schimbat numele din Dimitrie Dim Ionescu-Buzeu, aşa cum apare el înscris în catastiful de botez de la biserica domnească din Curtea de Argeş, în Dimitrie Dim Dumitrescu-Buzeu. Schimbarea de nume, întâmplată în clasa I-a - după mărturiile surorii sale, Eliza Vorvoreanu1 - a fost făcută în exclusivitate din voinţa tatălui, doctorul Dimitrescu Ionescu-Buzeu, prezentat de cei apropiaţi ca un bun cunoscător al cutumelor noastre populare. În continuarea amintirilor sale, Dna Vorvoreanu strecoară un amănunt revelator, faptul că ciudata substituţie se datorează „simpatiei tatălui pentru felul de a se numi al ţăranilor"2. Cu o intuiţie genială, Nicolae Balotă se întreba retoric, în monografia dedicată lui Urmuz (1970), dacă amănuntul nu sesizează poate o preocupare a tatălui „în privinţa numelor [subl. aut.]".
Mergând mai departe, noi avansăm ideea că amănuntul biografic denotă la acest doctor de provincie cunoaşterea unei arhiuzitate cutume populare, activă şi azi în mediul rural, de împiedicare a predestinării unui copil rău ursit prin schimbarea numelui şi „vânzarea lui la fereastră". La sfârşitul secolului trecut, această uzanţă magică constituia soluţia cea mai larg răspândită de vindecare a unui copil bolnav sau „rău ursit", aşa cum era, se ştie, şi Urmuz, cel a cărui sinucidere, ziarele vremii o legau de o boală incurabilă.

Mai mult chiar, în cazul de faţă, cum se va vedea, schimbarea numelui copilului se sprijină pe cunoaşterea de către tată a numerologiei esoterice, ştiinţa care a fundamentat şi a generat această soluţie magică de împiedicare a unei predestinări. În capitolul despre Sadoveanu, unde vom avea prilejul să dezbatem pe larg această cutumă, se va vedea că o corectă şi propice schimbare a numelui implica în mod necesar şi cunoştinţe de Cabbala, operaţiile făcându-se în epocă în vechiul sistem slavon de figurare a numerelor prin litere. Tot din mărturia surorii lui Urmuz deducem că sistemul numerologic slavon îl putea folosi la schimbarea numelui şi doctorul Ionescu-Buzău, cel care, „citea evanghelii în slavonă", ba chiar „urmase la bătrâneţe cursurile de slavistică ale profesorului Ioan Bogdan"3 .

Cercetându-i fiului său „numele astral", acest tipar numerologic prin care transcendenţa modelează devenirile umane, dr. Ionescu-Buzău nici nu ar fi avut de ales. Căci formula iniţială de apelativ: Dimitrie Dim Ionescu-Buzău este ceea ce se cheamă o curiozitate numerologică (Dimitrie=9, Dim=9, Buzău=9, Ionescu=13), în care toate potenţările benefice, intelective şi propiţiatorii pe care un tată le doreşte copilului său, indicate de tripleta armonică a lui 9, sunt anihilate de semnul malefic al lui 13, semnul morţii şi al „puterilor negative din tenebre şi din Haos". În acest caz, prin intervenţia dizarmonică a termenului malefic, întregul nume şi, prin extensie, întregul destin este pus sub semnul maleficiului ineluctabil, căci suma totală, blazonul acestui nume, conduce inevitabil tot la 13 (9x3 +13 = 40=1 + 3). În paranteză fie spus, tradiţia teologală bizantină impune scrierea cu omega a numelui lui Hristos tocmai pentru ca suma literală rezultată în acest caz să fie 13, ca o asumare şi prin nume a morţii germinative a Fiului Omului. Să reţinem însă, pentru început, acest prim însemn cristic din viaţa lui Urmuz.

Scurta privire aruncată în interiorul magiei nume(re)lor ne arată însă şi de ce, puţin cam neobişnuit, tatăl a schimbat nu vreun prenume, cum se obişnuieşte, ci chiar patronimul fiului său. Prin această substituţie, noul nume, Dimitrie Dim Dumitrescu-Buzău, devine o altă curiozitate numerologică: 9+9+9+9. Noul destin, desistat de maleficiul numărului 13, apare acum plasat prin rădăcina astrală care îl reprezintă (9 + 9 + 9 + 9 = 36 = 9) sub semnul propiţiatoriu al înţelepciuniişi al vieţii lungi, acesta fiind sensul pe care îl dă Cabbala cifrei 9. Reprezentată în Tarot prin eremitul care îşi luminează calea cu lumina înţelepciunii divine, 9 este şi semnul numerologic al patriarhului Adam (45). În macrocosm, el figurează mundus purus, al nouălea cer, locul de unde îngerii păzitori coboară ca adjuvanţi în lumea oamenilor4. Plasat sub acest signum propice, fiul doctorului Ionescu a fost definitiv dedicat numerologic înţelepciunii, sănătăţii şi providenţei divine.

Peste ani, Urmuz îşi schimbă însă din nou, de data aceasta de unul singur, numele. Iar noul nume, Demetru Dem Demetrescu-Buzău, prin semnul 33 pe care îl exhibă (n.b., alt semn cristic!) devine acum simbolul desăvârşirii iniţiatice, dar şi al iubirii în toate ipostazele ei: profană şi divină. Această nouă intervenţie în destin ar putea indica în cazul lui Urmuz nu doar o (re)cunoaştere a numerosofiei ca formă particulară de fidelitate pentru sacrele mistere ale transcendenţei, ci şi obsesia5 autorului pentru „vestalele plăcerii", ca şi pentru conceptul hristologic de imitatio Cristi...

Dar să revenim la personalitatea doctorului Ionescu-Buzău, în aparenţă simplu doctor de provincie în Curtea de Argeş, la un spital nu cu mult mai mare decât un dispensar de ţară, dar vădit preocupat de matematica superioară a ideilor - cum mai e numită partea aplicativă a Cabbalei. Există în viaţa lui o zonă obscură şi obscurizată, un mister legat în mod direct de anul 1888, an din care nu există mărturii sau informaţii în ţară, când întreaga familie a călătorit la Paris, invitată aici de medicul şi chimistul Cristian Pascani, fratele mamei lui Urmuz, Dna Eliza doctor Ionescu-Buzău, născută Paşcani. Acest prim fiu al preotului bisericii Sf. Dumitru din Paşcani nu era un necunoscut în Parisul sfârşitului de secol. Numeroasele lui articole publicate în revistele de specialitate, şi nu doar pariziene, erau semnate: dr. Cristien Pascani, professeur à l'Université de Paris-Sorbonne.

În buna tradiţie a profesoratului Sorbonei, acest cumnat al doctorului Ionescu-Buzău a fost francmason, demnitar al lojei pariziene „Les Admirateurs de l'Unvers", de orientare socialistă, condusă de Jean Guillemois du Chesnay, sieur de Rosidor. El apare menţionat în presa vremii printre participanţii la Congresul masonic internaţional din 18896, grandioasa adunare masonică la care masoni din întreaga lume au celebrat la Paris centenarul Revoluţiei Franceze. Este mai mult decât probabil că, la recomandarea cumnatului său, „latinistul şi elenistul de forţă" care a fost doctorul Ionescu-Buzău să fi fost iniţiat la Paris, într-un amplius et perfectius tabernaculum, non manu factum, cum e numită loja masonică. La fel de probabilă poate fi însă şi o iniţiere a lui la Curtea de Argeş, poate în cercul socialist creat aici cu câţiva ani mai înainte de doctorul Nikolai Konstantinovici Sudzilovski, alias Nicholas Russel7. Doar pe calea aceasta, a canalelor oculte pe care le edifică şi stipendiază fratria masonică, se poate explica într-un mod logic fulminanta ascensiune bucureşteană a neştiutului medic de provincie. După perioada şederii la Paris, acesta se mută cu întreaga familie în Bucureşti (1889), unde devine imediat, în chiar anul mutării, profesor la ilustrul Colegiu Matei Basarab şi medic la cele mai mari spitale bucureştene: internist la Spitalul Brâncovenesc şi oculist la Colţea. Cu aproape 30 de ani mai târziu, aproape identic se împlineşte destinul unui alt doctor de ţară, şi el adus şi realizat pe canale masonice în Capitală: Vasile Voiculescu8.

Maladia unei iniţieri nedigerate

În Ritualurile masonice, cartea prof. C. Moroiu, apărută la 1882, în Bucureşti, se precizează că acceptarea în lojele româneşti a fiilor minori de masoni (lowtoni) se făcea în epoca de care ne ocupăm aici fără norme ritualice şi cu dispensă de vârstă încă de la etatea de 7 ani (până la 15 ani). La împlinirea vârstei de 18 ani, lowtonul era primit în lojă în mod direct, ca discipol, fără vreo taxă sau altă formalitate. Intrarea lui Urmuz într-o lojă la o vârstă fragedă, ca lowton, ar putea explicita persistenţa unor simboluri oculte şi ritualuri masonice imersate până la nivelul cogitoului prereflexiv la adolescentul Urmuz, cel care va organiza şi conduce „gaşca pahucilor". Aceste relicte iniţiatice răzbat mai târziu până în „paginile sale bizare", iar denaturarea lor prin gratuităţi ludice şi fantazări iraţionale pot fi justificate de o incompletă apropiere a lui Urmuz de esoterismul masonic întâmplată la o fragedă vârstă.

Astfel de emergenţe profunde, devia(n)te până la nivelul unei halucinante identităţii abisale nu puteau parveni în piesa Capul de răţoi pe filiera actorului G. Ciprian. Acest, să-i spunem, al doilea prezumtiv autor al piesei, datorită originii sociale mai mult decât modeste şi a unor moravuri adeseori scandaloase9, nu ar fi putut să fie niciodată recomandat acestei „instituţii onorabile angajată în operaţiuni morale şi materiale", cum se autodefinea Francmasoneria începutului de secol XX.

În acest sens pledează chiar amintirile actorului Gheorghe Ciprian, în care se relatează cum Urmuz organizase şi condusese pe la 1617 ani gaşca „Capului de răţoi", o asociaţie de adolescenţi care „propăvăduia" răsturnarea „stâlpilor logicii putrede", idee reamintind demersul progresist al Masoneriei sfârşitului de secol. Aceşti autointitulaţi „fii ai eccleziei", sintagmă cu alte trimiteri masonice!, care îşi spuneau pe scurt pahuci (din ebr. pahuk, „căscat"), impuneau la intrarea în ciudata organizaţie schimbarea numelui - ca o posibilă reminiscenţă a botezului masonic! Ei se vor numi acum: Ciriviş (Urmuz), Macferlan (Ciprian) etc. La nivelul concepţiei despre lume, „răţoii" iterau atât ecumenismul masonic: „Avem principii largi. Îmbrăţişăm pe toată lumea. Boier, golan, creştin, musulman - te-ai lăsat pe vine, ai intrat în rândul oamenilor!"; cât şi o oarbă încredere în armonia divină a lumii ce aminteşte de panteismul masonic:

„CIRIVIŞ: ...Nici un sforţandum maeştrilor! Lăsaţi moriştile să macine în voie. Nu vă opintiţi. Lăsaţi ca totul să vină de la sine [...] Ruhig! Să îngenunchem şi să rugăm tăriile de sus ca să ne lumineze".

„Pahucii", cu „inimile lor de orătănii sălbatice", luptau cu arma terapeutică a farsei absurde împotriva „bătrânei doamne Logica şi a eternului domn Interes". Extrapolând,în această luptă a „maeştrilor" poate fi vorba de un atac direcţionat împotriva acelei logiciplină de platitudinile ştiinţelor profane, aşa zis pozitiviste, repudiată de la Durer până la Faustul goethean. Refuzul oricărei logici face loc întotdeauna unei mistici a hazardului în care (i)logicul transcendenţei devine realitatea cea mai palpabilă. Acest elogiu al nebunieiurmuziene pune şi impune aici o problematică crescută în marginea Bibliei, dar întreţinută peste veacuri de spiritul iscoditor al Masoneriei. Căci dacă „nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât oamenii" (cf 1 Cor., 1, 25), devine evident, spune o butadă erasmică, că nebunia oamenilor poate fi mai înţeleaptă decât cuminţenia lor. Această idee eretică va fi colportată de-a lungul secolelor de o artă minoră, antiaristotelică şi anarhică ajunsă până în piesele shakespeariene10, acolo unde the king's fools se străduiesc să ilustreze desăvârşit nebunia clarvăzătoare. Originile şi justificarea acestui gen de nebunie transcendentă, adică fără obiect, pe care o ilustrează toate scrierile lui Urmuz, ca şi piesa Capul de răţoi, stau, puţini o ştiu, în comentariile Cabbalei, comentarii care pornesc de la identitatea de substanţă şi de structură numerală şi literală a sintagmei ebr. lemek (nebun) cu cea care defineşte senioria fiinţei umane: melek (rege). Căci, ca o altă referinţă cristică, nu a fost oare socotit nebun la vremea respectivă chiar Regele Iudeilor?...

Ca într-o asumată imitatio Cristi (obsesia acestui model se pare că l-a urmărit întreaga viaţă pe Urmuz), şi „răţoii" se lasă conduşi de „nebunia crucii" şi vor chiar să-şi „bată cuie la încheietura mădularelor" pentru a „sângera de obşteştile dureri". Ei bântuie stradelele şi gangurile întunecoase strigând „Vin cu lemn! Vin cu lemn!", ca o posibilă trimitere la taina teofagică a euharistiei. Căci lemnul poate fi aici o referire la „lemnul verde", sintagma care îl defineşte pe Iisus în versetul 31 din Luca 23, iar vinul, sângele celui pe care Masoneria îl cunoaşte ca pe cel dintâi Mare Iniţiat creştin. Din aceeaşi perspectivă transestetică, faptul că, în piesă, „răţoii" îşi instalează loja într-un pom poate releva ex abysus posibile corespondenţe cu Pomul Cunoaşterii/ Libertăţii, pomul simbolic cu prezenţă fizică în lojele adevărate, la care se accede urcând, ca pe scara „pahucilor", cele şapte trepte simbolice ale virtuţilor.

În plus, hilarele genuflexiuni, salutul atât de ciudat al „pahucilor", amintesc şi ele de un vechi salut al iniţiaţilor, păstrat de Masonerie şi intrat ca semn de grad în vechiul rit adonhiramit pentru gradul al şaptelea, de Cavaler Rosa-Cruce, şi care consta într-„o uşoară fandare cu îndoirea genunchiului spre răsărit, concomitent cu încrucişarea braţelor pe piept"11.

Şi nu în cele din urmă, carul alegoric alcătuit de tinerii „răţoi" şi ilustrat de un pasaj memorialistic al aceluiaşi prieten al lui Urmuz, actorul G. Ciprian, pare desprins din procesiunile simbolice anuale ale Masoneriei, procesiuni instituite de Revoluţia Franceză şi încă prezente la sfărşitul secolului al XIX-lea (de unde vor prelua şi comuniştii defilările lor cu care alegorice): „Ciriviş stătea în mijlocul trăsurii, cu bastonul înfipt în grămăjuia de cărbuni şi legume; găina moţăia în capul băţului, lăsând să-i atârne pe gâtul gol cei trei covrigi cu susan ca trei colane de mărgean, iar eu stam pe scăunaşul din faţă şi înarmat cu apărătoarea, făceam vânt şi păzeam pasărea de muşte". Acest „tablou vivant" îşi are şi el logica lui internă, el surprinzând în tuşe hilare clasica poziţie avtoritas potestas a Venerabilului unei loje, cel a cărui Înţelepciune stăpâneşte peste cele 3+1 regnuri din Univers: regnul mineral (simbolizat aici prin „cărbuni"), vegetal („legumele") şi animal („găina"), dar şi peste regnul simbolic al celor rămaşi în sclavia (ne)cunoaşterii profane (simbolizat aici prin sclavul care face vânt „cu apărătoarea").

Indiferent dacă Dem Demetrescu-Buzău a ajuns să finiseze piatra unghiulară la nivelul cogitoului reflexiv sau doar a surprins acest act la un nivel pre-reflexiv, el s-a aflat fără niciun dubiu în proximitatea locului în care Masoneria îşi înalţă edificiul ei interior ca o proiecţie a perfecţiunii Ierusalimului ceresc. Doar aşa se poate explica faptul că ritualuri şi simboluri detaşate din fabuloasa panoplie masonică revin la nivel scriptural şi se manifestă la nivel fiinţial în forme ludice şi bizare. Denaturarea lor adolescentină este semnul nedesăvârşirii lui Urmuz şi neaccederii sale la glosele şi dezambiguizările semantice pe care le oferă practica masonică. De altfel, ritualul masonic rămâne pentru orice profan care nu are acces la glosele lui explicative o bizarerie şi o scenetă absurdă.

Ne-am folosit de „cazul Urmuz" şi pentru a ilustra încă o dată temerea expusă în varii ocazii de regulamentele masonice, anume că apropierea de misterele oculte la o vârstă necoaptă poate duce nu doar la pervertirea simbolurilor şi la risipirea tezaurului de sapienţialitate al cărui depozitar este Masoneria, ci chiar la alterarea lui până la un absurd encomium moriae. Iată de ce iniţierea este recomandată în toate riturile să se înceapă la vârsta de 23 de ani, vârsta deplinei maturităţi şi vârsta eradicării „absurdităţii sensibile", opacitatea care ne facem să percepem anapoda arcanele şi ritualurile, şi aşa considerate absurde şi neserioase de către profani.

Dincolo însă de toate aceste note, pentru noi rămân ca evidente urmele ontologice pe care le-a lăsat apropierea lui Urmuz de Masonerie în piesa litigioasă Capul de răţoi. Ele sunt semnul indiscutabil care poate ajuta această operă fără autor să îşi regăsească propriul, adevăratul ei creator.

Note:

1. „La mijloc se află o eroare, Registrul matricol pe anii 1893-1894, la rubrica de observaţii precizează: Acest elev, în matricolele claselor I, II, III, s-a numit Ionescu Dimitrie. Iată deci, că de-abia din clasa a IV-a înainte îl aflăm ascuns sub numele de Dumitrescu - Buzău Dimitrie, de la care el a derivat acel Demetru Demetrescu-Buzău sub care-l recunoşteau contemporanii" - N. Cârstea, Urmuz între realitate şi mit. Ghid posibil de acces la „Pagini bizare ", în „Oglinda literară", nr. 71 / noiembrie 2007.

2. ap. N. Balotă, Urmuz, Cluj, 1970, p. 8.

3. cf. idem, p. 10.

4. cf. Papus, La Cabbale, [1939], p. 75.

5. v. bucata cu numeroase elemente autobigrafice Fuchisda, „poem eroico-erotic şi muzical în proză", precum şi studiul nostru psihanalitic Răzbunarea lui Urmuz, în „Luceafărul" nr. 19/ 15.05.1996, p. 12-13.

6. v. Congres Maconnique International du Centenaire, 1789-1889, tenu les 16 et 17 juillet 1889. Compte-rendu des séances du congrès et discours prononcés dans son assemblée, Sous les auspices du Grand Orient de France, Suprême Conseil pour la France et les possesssions françaises, Publié par le Secrétariat Général du Grand Orient de France, Paris, 1889.

7. Despre activitatea acestuia în România v. S. Israel, J. Eskenazy, Le révolutionnaire russe Nikolaï Constantinovic Sudzilovski-Russel en Roumanie et en Bulgarie, în „Etudes Balkaniques", Nr. 7/1968, p. 163-190. În contemporaneitate, Loja „Maestrul Manole" din Curtea de Argeş îşi revendică aceste tradiţii social-democrate.

8. V. Voiculescu a fost iniţiat, ca şi Sadoveanu, în timpul Primului Război Mondial (1917), recomandat fiind de prietenul său, el însuşi francmason, Al. Vlahuţă. Două loje, una din Vaslui (Aprodul Purice) şi alta din Bârlad, şi-au disputat în epocă întâietatea iluminării sale. Oricum, faptul infirmă concluziile pripite ale unor istorici autohtoni de azi, dovedind încă o dată că nu toate lojele româneşti, cel puţin nu cele moldave, au fost puse în adormire în vremea primei conflagraţii mondiale.

9. El singur se intitula „crai şi cartofor" - cf. G. Ciprian, Cutia cu maimuţe, Buc. 1942, p. 180.

10. Un Shakespeare care se întâlneşte cu Erasmus prin monologul lui Edmund din Regele Lear, I, 2: „Natură, eşti zeiţa mea - doar ţie/ Şi legii tale mă supun plecat".

11. Ritul, iniţiat de Louis de St. Victor în 178l, a fost cunoscut şi de tânărul Goethe, cf. R. Ch. Zimmermann, Das Weltbild des jungen Goethe. Elemente und Fundamente, Munchen, 1969; vide et A. G. Mackey, Masonry Defined, National Masonic Press, Shreveport, T.m'siana 1930 sv : Gennflexion