Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Restituiri:
Noi contribuţii la bibliografia lui Dinu Pillat de Nicolae Scurtu


Biografia si bibliografia prozatorului, istoricului literar, eseistului si memorialistului Dinu Pillat (n. 1921 - m. 1975) necesită o recercetare minuţioasă a bibliotecilor si a arhivelor, publice si particulare, spre a depista si a identifica noi mărturii despre creaţia unuia dintre cei mai talentaţi si instruiţi intelectuali, care a fost obstrucţionat, permanent, de regimul autoritar instalat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Literatura sa epistolară, amintită cândva aici, e cu mult mai bogată, mai interesantă si, evident, conţine o sumă semnificativă de informaţii literare si culturale care întregesc, fericit, imaginea unui scriitor si cărturar preocupat de viaţa spirituală a unei Românii bulversate.

Epistolele trimise istoricului literar si prozatorului Marin Bucur (n. 1929 - m. 1994), pe când acesta se afla la Paris pentru a cerceta relaţiile literare si culturale dintre cele două ţări romanice, surprind cu fineţe interesul si dragostea nemărginită pe care cei doi cărturari le-au nutrit pentru spiritualitatea franceză.

Impresiile si referinţele despre literatura franceză, procurarea unor cărţi, publicate la vremea respectivă în oficinile tipografice din Paris sau din alte orase, intruvabile în România, demonstrează preocuparea lui Dinu Pillat pentru proza postproustiană.

Revelator, sub toate aspectele, mi se pare a fi si microeseul lui Dinu Pillat despre cartea La apa Vavilonului\ a doua operă de creaţie epică a lui Marin Bucur, care a fost citit si cenzurat de oficialii de la Radiodifuziunea Română, în 1971, si care nu a putut fi publicat de către autor în nici o revistă literară. A sosit în sfârşit momentul.

Eseistul si rafinatul analist remarcă voluptatea de a nara si puterea de inventivitate lexicală a unui prozator modern care, uzitând cu abilitate parabola, evocă, de fapt, o actualitate terifiantă. ■
*

[Bucureşti], 12 martie 1966 Dragă domnule Bucur,

Ţi-am primit pachetul cu cărţi, ca şi scrisoarea atât de substanţial plină de ecourile vieţii dumitale la Paris.

Nu ştii ce plăcere a putut să-mi facă promptitudinea şi căldura răspunsului dumitale, dovadă a unei prietenii nedezminţite nici de depărtare, nici de nimic altceva. Îţi mulţumesc din toată inima!

Azi, s-a împlinit un an de la moartea Profesorului şi a avut loc o mică comemorare la Institut, unde a venit Iordan în persoană să ne citească decretul prin care Institutulnostru urmează să poarte de-acum încolo numele de „G. Călinescu".

Am fost apoi cu toţii la cimitir, pentru a depune flori, iar în urmă, ca de obicei, la doamna Călinescu acasă, unde apa curgea mai departe cu susur în bazin şi vegetaţia unei alte primăveri incipiente se desemna încă o dată timid în curte, ca şi cum nicicând n-ar fi murit acolo nimic.

Ţi-am citit articolul despre Tzara din Secolul XX (am uitat să-ţi spun în scrisoarea trecută) şi mi-a plăcut foarte mult. Cred că este una din contribuţiile dumitale critice cele mai binevenite.

După câte înţeleg din ceea ce-mi scrii, am impresia că ai dat de lucruri interesante la bibliotecă şi că ai să te întorci încărcat de noutăţi documentare. Bravo dumitale!

Eu n-am ajuns nici până azi să duc la capăt portretul lui Ionel Teodoreanu, deoarece m-am apucat între timp să mai fac unele întregiri la studiul meu despre Romanul francez postproustianz, în vederea unei publicări în Viaţa Românească.

La nausée a lui Sartre, pe care n-o citisem, mi s-a părut o carte extraordinar de semnificativă în felul ei, imposibil de trecut cu vederea, pentru care îţi rămân deosebit de recunoscător.

Cât priveşte atât de impresionantul roman a lui Bernanos, Journal d'un curé de campagne, care s-a găsit aci la un moment dat, la librăria de literatură universală, epuizân-du-se însă pe loc, sper că nu a ajuns să se epuizeze în aceeaşi măsură şi la Paris, aşa că poate tot mi-l găseşti până la urmă.
Te îmbrăţişez cu toată prietenia şi-ţi transmit din partea lui Nelli şi Monica toate gândurile lor bune.

Dinu Pillat

[Monsieur Marin Bucur, Hâtel Guynemer, 9, Rue Brea, VTme, Paris, France; Expeditor Dinu Pillat, Strada Ion Ţăranu, nr. 6, Raionul Lenin, Bucureşti, Roumanie].

*

Marin Bucur: „La apa Vavilonului"

Micul volum de proză al lui Marin Bucur, La apa Vavilonului, este o carte insolită, grea de semnificaţii, care merită să reţină atenţia ca puţine altele apărute la noi, de câţiva ani încoace. Avem a face cu o parabolă de structură poematică, prinzând în cifrul ei, cu o pregnanţă tulburătoare, imaginea mitizată a stării de restrişte, de atâtea ori încercată de omul pământului nostru în destinul istoric al ţării.

Spiritul meditaţiei aforistice a autorului ţine organic, cu o desăvârşită autenticitate de expresie, de acela al vechilor cărţi populare de înţelepciune, are o gravitate esenţială. În notaţii fulgurante, grupate într-un fel de versete, starea de restrişte, cu jalea şi pustiul pe care le implică, ne apar sugerate în funcţie de o femeie anonimă din câmpia dunăreană, în care găsim potenţându-se nişte mari virtuţi ale spiritualităţii ţărăneşti.

Reprezentarea stilizat enigmatică a lucrurilor, cu reminiscenţe de eres folcloric în concepţie, într-o formulare eminamente sibilinică, încărcată de subînţelesuri fatidice, izbeşte de la primele rânduri ale cărţii: „Zile în şir nu mai veni nici pasărea tărâmului celuilalt. Îi erau puii bolnavi de lingoare şi de singurătate şi o dureau fulgii de la aripa lovită de vârful munţilor care se bat în capete. Căţelul pământului îşi târâse lenea până la locul de unde izvorăşte apa vie şi apa moartă. Vitele răgeau la iesle, călcând în copite fânul. Femeia se opri în mijlocul curţii şi ascultă. De la răsărit şi apus nu se auzea nimic. Nu avea nici o scăpare."

În viziunea expresionistă a lui Marin Bucur, urgia vremelniciei istorice capătă proporţii stihiale, afectând până şi cadrul de natură în care eroina îşi duce existenţa de ţărancă nevoiaşă, cu gesturi de o ritualitate ancestrală în actele ei gospodăreşti: „Pomii cei tineri erau smulşi de la garduri, pentru că ştiau să stea în picioare. Pomii cei bătrâni sfârşeau aplecaţi unii peste alţii. Era o moarte înceată, chinuitoare, o putreziciune treptată în pomi, în garduri şi în cumpeni."

Prin pierderea la un moment dat a soţului şi a fiului, care îi sunt împuşcaţi pe neaşteptate, femeia din cartea lui Marin Bucur are sufletul întunecat de „noaptea" istoriei.

Neliniştilor, aprehensiunilor ciudate, le urmează acum o tragică nedumerire în golul singurătăţii: „Pe ce trebuie să zidim? Pământul alunecă. Focul se stinge şi gândul trece. Temeliile noastre de oameni sunt şubrede din născare. N-avem pe ce le susţine. În zadar facem ziduri înalte. Ele ne despart de drumuri, dar nu de hăul de sub noi şi de deasupra noastră."*

Cu o admirabilă demnitate în suferinţă, mult încercata ţărancă închipuită de Marin Bucur sfârşeşte prin a exprima în monologul ei interior o filozofie a dăinuirii în faţa oricăror vicisitudini ale destinului, sintetizând reacţia spirituală a unui întreg popor: „Noi n-avem case de dus în spinare. Trebuie să rămânem lângă ele. Să le păzim să nu se prevale. Ne clătinăm unii lângă ceilalţi, dar nu ne prăbuşim. Ţinem la soare, la ploaie şi la crivăţ. Pe dinăuntru şi pe dinafară e întuneric. Uşile şi ferestrele au însă chenarele de lumină. Va ieşi soarele mâine. Un soare bun, care ne caută de cu seară... Liniştea mea este în veghe."

Litania umilei femei din La apa Vavilonului revelă până la urmă, extrem de sugestiv, o atitudine de rezistenţă la nenorocire, de înfruntare bărbătească a ceasului rău al istoriei, venind parcă să dea o replică modului de a se plânge al împăratului psalmist din vechime: „Singură. Am stat şi stau aici, cum au stat toţi ai mei, lăsând umbrele şi vânturile să treacă. Eu nu număr frunzele care cad în jur de mine."

De o rară frumuseţe în densitatea lirismului ei meditativ, arhaică şi totodată surprinzător de modernă, încifrând etosul românesc într-o formă adânc memorabilă, cartea lui Marin Bucur, La apa Vavilonului, reprezintă în toate sensurile cazul unei opere de excepţie.

Dinu Pillat

Note

■ Originalul scrisorii şi al micro-eseului, necunoscute până acum, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.

1 Marin Bucur - La apa Vavilonului. Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, 111 pagini.

2 Dinu Pillat - Tendinţe în romanul francez postproustian în Viaţa Românească, 19, nr. 10, octombrie 1966.

* Acest fragment a fost cenzurat de Radiodifuziunea română.