Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Noi scrisori de dragoste de Andreea Deciu


Leonard Woolf a rămas în istoria literaturii mai cu seamă ca editor al operelor Virginiei Woolf şi prin asociere cu elita literară britanică a începutului de secol XX, aşa-numitul grup Bloomsbury. Autorul unor respectabile cărţi pe teme social-politice, sau biografii ale unor contemporani celebri, Woolf nu poate fi judecat obiectiv ca autor, pur şi simplu cu măsura pe care am aplica-o oricui altcuiva, căci implicarea lui într-un alt fel de proiect, mult mai personal şi totodată depersonalizat - editarea romanelor Virginiei - l-a consacrat mai presus de orice altceva. Dacă astăzi s-ar descoperi un roman genial semnat de el, istoricii literari ar fi realmente puşi la grea încercare şi poate că mulţi s-ar grăbi să infirme paternitatea, atribuind-o mai curînd tot genialei soţii. Aceeaşi consacrare via Virginia Woolf l-a şi impersonalizat pe Woolf: alături de veşnicele ape tulburi ale psihicului soţiei, el apare drept companionul calm, stăpîn pe situaţie, lucid, calculat, cu perfectă priză la realitate. Într-un cuvînt, prozaicul Woolf, dispus să-şi consacre viaţa altcuiva, altora (nu s-a ocupat doar de cărţile Virginiei, ci a fost implicat în toate activităţile editoriale ale celebrei Hogarth Press, care la vremea respectivă publica operele unor Freud, Cehov, T.S. Elliot, sau Maxim Gorki), poate pentru că propria sa viaţă lăuntrică oferea prea puţine. E un raţionament crud şi foarte posibil nedrept, o ştim bine, dar e totuşi concluzia pe care inevitabil ne grăbim să o tragem în astfel de situaţii. Dacă s-ar descoperi un jurnal Leonard Woolf, sau o corespondenţă plină de detalii pasionante, care să releve un altfel de Woolf, cu propriile sale tenebre, cu secrete nemărturisite nimănui şi mistere inexplicabile, cum ar proceda istoricul literar?
Întrebarea, de data aceasta, nu mai este pur ipotetică. De curînd au văzut lumina tiparului un număr impresionant de scrisori de dragoste schimbate pe parcursul anilor (însă după moartea Virginiei Woolf) între Leonard şi Marjorie Ritchie Parsons. Aflarea lor a fost, ca multe importante descoperiri istorice, mai mult întîmplătoare: o greşeală strecurată în testamentul lui Leonard Woolf i-a determinat pe moştenitori să analizeze mai atent autenticitatea documentului, ceea ce presupunea şi o punere în discuţie a felului în care s-a achitat de sarcină executorul testamentar, nimeni altcineva decît Marjorie Parsons, cunoscută drept prietenă apropiată a lui Leonard. Se pare că familia imediată ştia sau bănuia existenţa unei legături între cei doi, căci urmaşii legali ai lui Woolf au acuzat-o pe Parsons de interese personale, iar la procesul care i-a fost ulterior intentat, scrisorile de dragoste au fost aduse în faţa instanţei ca probă incriminatorie. Împrejurările în care ne parvine această corespondenţă, iată, sînt mai degrabă dezagreabile, dar au acea aură de senzaţional care se potriveşte ocaziei. După proces - pierdut de urmaşi - scrisorile s-ar fi putut întoarce în seiful care le proteja, iar peste ani de zile, după moartea celor implicaţi, ar fi putut fi eventual donate unei biblioteci. Dar a fost dorinţa lui Marjorie Parsons (cunoscută mai ales sub prenumele Trekkie) ca ele să fie citite înainte ca simpla bîrfă din jurul existenţei lor să complice şi mai mult lucrurile. După moartea soţului ei, Ian Parsons (director la nu mai puţin celebra editură Chatto and Windus), corespondenţa a fost dată tiparului sub îngrijirea lui Judith Adamson. Editura la care apare este, poate ironic, poate nu, Chatto and Windus. Dacă e să dăm crezare lui Adamson, decizia lui Trekkie de a publica această carte se justifică mai întîi de toate ca o chestiune de onoare: a arăta lumii întregi că această relaţie dintre doi oameni singuri şi liniştiţi, atît de diferiţi de toţi ceilalţi din jurul lor, nu a fost o poveste de dragoste ca oricare alta. Dar a fost, măcar, o poveste de dragoste? Iată stupefianta întrebare la care titlul în sine pare să răspundă din oficiu. Citind însă epistolele schimbate pe durata a 27 de ani (între 1941 şi 1968) între cei doi, concluzia nu mai coincide clar cu premisa de lectură. Altfel spus, nu ştiu sigur în ce măsură cei doi vor fi fost iubiţi, în sensul oarecm brutal al termenului. Că s-au iubit, e limpede, dar o iubire foarte blîndă, potolită chiar şi atunci cînd el o numeşte "scumpă tigresă". O iubire casnică la mod propriu: Trekkie a locuit cu Leonard Woolf în Sussex în perioadele în care soţul ei era plecat. Iar în timpul războiului, Woolf s-a mutat lîngă locuinţa lui Trekkie şi a surorii ei Alice (suferindă de o gravă deprimare, ca şi Virginia, motiv din care şi ea a murit mai tîrziu), iar în cele din urmă s-au mutat o vreme cu toţii în casa lui Woolf. După război, Trekkie a locuit, alternativ, atît cu Ian, cît şi cu Leonard, într-un mènage à trois pe care îl numim aşa pur şi simplu fiindcă nu avem alt termen mai potrivit. Aranjamentul a fost de o discreţie absolută şi se pare că a funcţionat în mare măsură datorită tactului şi sensibilităţii celor doi, Trekkie şi Leonard, pentru că în definitiv cel care categoric avea o legătură extra-maritală era totuşi Ian Parsons (cu Norah Smallwood).
Asemenea concatenări amoroase sînt mai degrabă comune în lumea artistică şi literară. Tocmai de aceea e şocant să citeşti această corespondenţă, în care protagoniştii nu par (de cele mai multe ori) defel tulburaţi de ce se întîmplă, nici apăsaţi, nici excitaţi de clandestinitate. În majoritatea scrisorilor se vorbeşte despre pisici, trandafiri şi orhidee, limonade şi prăjituri, dar şi despre poemele lui Wiliam Blake sau artă renascentistă. Nu există nici un fel de tensiune între aceste teme şi subiecte, ci dimpotrivă, o perfectă compatibilitate. Woolf era un pasionat de-ale grădinăritului, iar Trekkie o graficiană renumită pentru desenele ei în tratate de botanică. Dar nu interesul comun pentru plante este cel care îi uneşte cu adevărat, ci mai curînd capacitatea de a descoperi latura estetică a cotidianului şi a se bucura de ea cu aceeaşi voluptate cu care degustăm un poem sau o frescă. Afecţiunea care îi leagă de aici provine, din liniştea şi bucuria pe care numai ei doi, parcă singurii în lume, ştiu s-o descopere în cele mai mărunte aspecte ale vieţii. Scrisorile lor, deşi foarte vii, capabile de a reconstitui vivace prezenţa umană dindărătul cuvintelor, compun mai degrabă un jurnal, în care cei doi sînt atît voce cît şi ureche: fiecare e cititorul implicit al celuilalt. Probabil că gîndurile pe care le notează scrisorile - aşa cum amestecă constatări banale-subtile despre ploaie, toamnă, răsaduri de primăvară şi simbolistica animală la William Blake - nu şi-ar fi găsit drumul decît spre celălalt. Ce uriaş noroc au avut să se cunoască! Corespondenţa lor este cronica unei fericiri care nu are nimic din intensitatea pe care o asociem de obicei iubirii. Dar prin simpla consecvenţă e mai pasională decît multe alte iubiri. Acest volum îl repersonalizează enorm, fără a-i schimba totuşi imaginea, pe cel care probabil va continua să fie cunoscut drept soţul Virginiei Woolf. Love Letters. Leonard Woolf and Trekkie Ritchie Parsons, 1941-1968. Chatto and Windus, 312 pag., 2001.