Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Nopţi de pomină de Simona Vasilache

Fiecare perioadă literară vine, de bună seamă, cu panoplia ei de simboluri, între care se înşiră şi o noapte anume când cerurile sau bolgiile se deschid.

Dacă modernismul oscilează între noaptea de Sânziene şi noaptea Arhanghelului Mihail, Junimea pare să prefere noaptea Sfântului Andrei. Poeziei lui Alecsandri, care-i dă credinţei din popor – o teamă difuză de o nenorocire nu neapărat meritată – o nuanţă morală, îndreptând pedeapsa spre vânzătorii de ţară, într-o naivă, dar puternică scenă a Judecăţii de Apoi, îi urmează nuvela lui Nicu Gane, Sfântul Andrei, publicată în Novele, Editura Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1886.

Ar fi putut fi, această bună istorisire a unui junimist altminteri de rândul doi, luându-şi (ca pe o apărare?) motto-ul din Alecsandri, fie o nuvelă fantastică onorabilă, fie o schiţă de roman aventuros, pe motivul sorţii schimbătoare. Rama în care se petrece îi anulează, însă, ambele posibilităţi. Ce se întâmplă? Un fecior de neam îi cere slugii, Ion, să-i pregătească şargul – să se fi gândit Gane că într-o tradiţie ceva mai livrescă moartea îl călăreşte şi ea? – ca să meargă la conacul lui Neacşu, unde să o întâlnească pe frumoasă fiică a acestuia, Elena. Om cu frică de zicerile vechi, Ion îl povăţuieşte să nu plece la drum în noaptea de Sfântul Andrei, mai ales că drumul trece prin locuri rele: o moară a strigoilor, se spune, şi „cornul cel de luncă, haţaş de lupi”. Neascultarea tânărului, mai cu seamă când e stăpân, e de la sine înţeleasă, aşa că domnişorul porneşte totuşi prin pădure. Lucrurile se întâmplă întocmai cum le mirosise sluga, şi ceasurile rele se ţin lanţ. De aici, planurile încep să se amestece, în regimul fluid al fantasticului.

Se face că vânătoarea la care fusese poftit e de fapt o nuntă, a Elenei cu un tânăr necunoscut. Apoi, un cerb mult râvnit e trofeul pe care vânătorii trebuie să-l doboare pentru a primi o năframă ţesută de mâna fetei. Reuşind să ucidă cerbul, eroul incredibilelor întâmplări o vede, de fapt, căzând pe Elena, şi ajunge în rândul ucigaşilor. În câteva clipe, care cuprind şi procesul, gustat ca un divertisment de toată protipendada duduilor în căutare de varietate, şi osândirea, şi ieşirea din societate, vede schimbându- i-se mersul vieţii şi cugetă, cu destul de puţină adâncime, în spiritul retoricii-cliché romantice, la perisabilitatea onorurilor. Într-o altă noapte când se-ntâmplă minuni, de Anul Nou, stăpânirea pământească îl lasă liber, iar forţele neştiute îl aduc faţă-n faţă cu Ion care, fireşte, nu-l mai recunoaşte. De la el află, printre urări de pluguşor, că stăpânul acestuia a murit, că Elena s-a măritat... La o fereastră de sală de bal, prin care se prevede toată zădărnicia lumii în care el însuşi se desfăta – paragrafele de portret de grup sunt printre cele mai reuşite, dând măsura ironistului: „Dar cea mai atrăgătoare figură e a doamnei care stă colo, aburită de joc, răcorindu- se cu evantaiul; figură de creolă, cu ochii învăpăiaţi şi cu buzele însetate. [...] Nici una nu are în juru-i atâţia suspinători ca dânsa. Iorgu, unul dintre cei mai statornici, are dreptul încuviinţat şi netăgăduit de a-i săruta mâna pănă la încheietura braţului, în timp ce drepturile lui Petru se întind mai departe... pănă la cot; iar Sandu, fericitul Sandu, se bucură de toată lungimea braţului pănă la umăr. O! ce n-ar da ceilalţi doi să poată, întocmai ca răzeşii cei lacomi de proprietate, să strămute mai departe brazda stăpânirii lor!” – îi vede, deodată, pe Elena şi pe ciudatul ei soţ. Arătarea îl face să grăbească spre casa părintească, pe care o găseşte arzând. În ultima clipă dezleagă calul şi reface drumul pierzaniei. În moara părăsită, printre strigoi, trăieşte o experienţă cvasieminesciană, a morţii-nuntă-plutire peste lume, tras de o făptură de vis. Deşertăciunea deşertăciunilor i se arată acum şi mai limpede: „Mă uitam acum la soare fără să clipesc, şi câţi alţi sori ca dânsul de-o mie de ori mai mari şi mai frumoşi vedeam rotindu-se în spaţiu, sori albaştri, galbeni, verzi, ochi ai ceriului, care de când lumea tot sau rotit şi s-or roti. Iată şi colo luna nopţilor pământeşti, luna poeţilor, luna lunaticilor, luna cânilor lătrători, slugă bicisnică a pământului. Ce fir de năsip!...Dintr-o singură privire străbăteam toată urzeala lumii; auzeam creşterea ierbii, înţelegeam taina vieţii, atingeam firele ce leagă stelele între ele, vedeam boldul care dă mişcarea, simţeam timpul stătător; ce zic? Eu însumi făceam parte din acele fire, din acele stele, eram văz, eram auz, eram mişcare, eram toate, căci toate o dată le cuprindeam.”

Totul se strică cu o întrebare inoportună a lui Ion, care-şi întreabă stăpânul dacă nu pleacă. Nu va mai pleca astă-noapte, viaţa trăită în vis nu mai are nevoie de confirmarea realităţii. Credinţa veche îl ţine pe loc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara