Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Norii de Simona Vasilache

Nu găsesc imagine mai potrivită cu Ape-le cu plute ale Constanţei Buzea, din 1975, de la Cartea Românească, decât aceea de graţie de nepipăit şi umori schimbătoare a norilor.

Haină diafană şi mâhnire grea se întâlnesc în aceste supravieţuiri fireşti, la vale, ameninţate însă mereu de cine ştie ce sloi. Presimţirea lui osândeşte şi subţiază speranţa, curajul, viaţa.... Ca într-o riscantă Invitaţie la bal de-a lui Voronca, în care apar, de-altminteri, apele tulburate de plute.

E un pustiu cu vorbire pe rând şi tăceri pe întrecute între două măsuri omeneşti ale aceluiaşi drum: „Pe unde în închipuire/ Credeai că tac,/ Credeam că spui,/ E o cădere luminoasă/ E un prilej al nimănui.” (Cădere luminoasă). Un drum de tovărăşii aproximative: „Te însoţesc numai pe jumătate,/ Pierdută jumătate în poeme.” (Nucă verde). Unirea, nedezlegată, este numai aceea cu versul: „De ce când mam născut/ Tu mi-ai fost umbră?/ De ce când te-ai născut, eu am surzit?/ De ce în patru mâini deatuncea umblă/ Fiinţa noastră pură ca un schit?” (O, poezie). O, poezie, ai aripi de ceară, îmi vine să spun, parafrazând, şi chemând alături umbrele altei supravieţuiri iluzorii, ale unei clipe trufaşe, repede răpusă de nepractica ei întocmire, ca o plută prea slabă. Prea aproape de soare, prea aproape de apă.

Iată un dialog cu acorduri pierdute în vâltoare: „Eu te întreb din lună,/ Şi tu răspunzi prea simplu,/ Grăbit ca o minciună/ Pe care-o strică timpul.” (Metaforă). Chemări cu care se joacă, distrat, ecoul. Mai grea, făcută, totuşi, din aceleaşi imagini delicate care tulbură abia văzut privirea, ca un început nehotărât de lacrimă, e Visare: „Din sărăcia morţii tale ies/ Simţindu-mă şi eu fără de zile.// În preajma mea revii atât de des,/ Ca-n turnuri negre-mi tremuri în pupile,// Şi nori petreci la rândul tău cu mintea/ Pe care de la mine o primeşti// Ca pe un vin culcat mult înaintea/ Orei de dor când simt că nu mai eşti.” Ce roi de melancolii superbe în jurul unei absenţe fără cusur!

Stările apei, care nu sfârşesc niciodată, nici cu gheaţa, nici cu aburul, schimbându-se necontenit şi păstrându-şi aceeaşi putinţă dea scăpa oricărei dimensiuni, dea înşela orice volum, umblă, câteva, prin Aş vrea să facem un popas: „Nefericită ca un vas/ Cu apă rece în pustiu,/ Aş vrea să facem un popas/ La temerile ce le ştiu,/ Când, neputând să le dau glas,/ Cu nevăzute lacrimi scriu.” O captivitate evidentă şi o eliberare ascunsă îşi ţin companie, zbateri ale aceleiaşi dureri. Uneori neîncăpută de forme, fie ele şi largi contururi sufleteşti: „Sufletul tău se sparge ca un vas/ La care vin prea multe să se-adape,/ Sălbăticiuni şi vite de pripas.” (În locul unde ne vom fi retras).

Căutarea aceasta, a locului unde se termină coborârea, unde încetează plutirea e necontenită în volum. Cea mai frumoasă, poate, poezie, scrisoare spre un ţărm îndepărtat, spre ultimul (oare?) pământ, e Acolo unde cred că eşti: „Acolo unde cred că eşti,/ Nici trenurile nu străbat,/ Acolo ca de sticlă par/ Pădurile de lemn brumat. (...)// Mi-e milă şi să-mi amintesc,/ Dar nici să uit nu mă îndur,/ Câtă părere-i în destin,/ Câtă greşeală-i împrejur.// Cu degete de frig adun,/ Ca sub un şal înzăpezind/ Sufletul nostru încă bun,/ Mişcarea lui către argint. (...)// În fiecare an aştept/ Să ningă, să te pot vedea/ Dacă priveşti, dacă asculţi,/ Dacă mai înţelegi ceva.” O îndepărtare cu veşti presupuse, cu şoapte trimise ca iscoadele, departe, la malul îngheţat. Acolo ia fiinţă o lume văzută ca prin rotocoalele unui geam, în frig, o lume a bănuitelor frumuseţi şi-a neopritelor schimbări. O lume care nu mai înţelege şi nu mai are rostul apei, ci pe acela al cristalului din fulg, prinzând la mijloc o fotografie veche. La ea se trimit, nădăjduitoare, poeme.

Această spargere de stâncă, după care apa se reface, viaţa nu, e tristeţea din Ape cu plute. Rafinată, înnăbuşită, „chin de pâslă”, tânjind la rezolvări care nu apar. Şi nobilă, pe calea îngustă a pătimirii ei. Un jind de psalmi, închis în slăbiciunea unor poveri omeneşti, care se pot duce doar uneori, şi doar cu semnul, schimbare nu de pământ, ca a alchimiştilor, ci de apă, al poeziei pure. Şi neabătut frumoase.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara