Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Noroc picat din cer de Ioana Pârvulescu


Destinatar: Domnul Profesor Mihai Zamfir


Domnule Profesor,

Aţi publicat de curând în România literară un studiu despre Alexandru Macedonski, iar urmarea a fost, aşa cum mi se întâmplă cu toate paginile bine scrise despre un scriitor, că mi-aţi redeşteptat dorinţa de a-l citi. Lucru cu atât mai firesc cu cât mi-aţi fost profesor, şi anume unul care îţi arată fără efort, mine de rien, unde e ceva de descoperit. Or, am dat peste un poem pe care-l neglijasem la lecturile anterioare. Se numeşte Castele-n Spania, iar tema lui este un vis de bogăţie. Asta n-ar fi de mirare la Macedonski, unul dintre scriitorii care nu şi-au ascuns niciodată nevoia disperată de bani. Cincinat Pavelescu, care preia versiunea poetului, pune mizeria materială a familiei Macedonski pe seama oprobriului public declanşat de epigrama contra unui "pretins poet" nenumit, "un X", dar în care lumea a vrut să-l recunoască pe Eminescu. Adevărul e că la un eventual proces imaginar al lui Macedonski contra opiniei publice, Macedonski ar câştiga categoric. Epigrama era nesemnată, a apărut în mijlocul revistei şi X putea fi oricine sau nimeni, poetul "nebun" în genere, romanticul. Se pare că tot scandalul ar fi pornit de la Grigore Ventura (tatăl celebrei actriţe Maria Ventura), pe atunci dramaturg de suficient succes, cu piese, între care Curcanii, jucate la Teatrul Naţional. Ajunge să citeşti biografia lui Grigore Ventura ca să vezi că avea gustul polemicilor şi al articolelor violente. Se credea un justiţiar şi în cazul acestei epigrame nesemnate pedeapsa a fost, orice s-ar zice, mai mare decât vina, pentru că moda epigramelor răutăcioase era a epocii, iar lipsa trimiterii directe îi dă o valoare generală. Restul sunt speculaţii.

Chiar dacă e vorba de un oarecare parti-pris în tonul lui Cincinat Pavelescu, urmările epigramei au fost, totuşi, disproporţionate, cum spune chiar el, astfel că efectele "de imagine" se simt până azi: "Începând de a doua zi toate numerele revistei i-au fost înapoiate, pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groasnice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratecă pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă". Din fericire soţia poetului, din familia Ralet-Slătineanu, primea o subvenţie de la Eforia Spitatlelor civile, pentru că strămoşii ei erau dintre donatori. Însă asta nu-l scutea pe Macedonski de diverse scadenţe pentru care trebuia să scrie unor oameni ca prinţul Sturdza, Emil Costinescu, Constantin Arion sau lui Ion Pavelescu, tatăl lui Cincinat, toţi oameni generoşi şi înţelegători cu firea artiştilor. În epocă, Macedonski devenise mai mult decât celebru pentru umilinţele şi "laşităţile" făcute în numele familiei, din moment ce Gala Galaction îl citează după patru decenii în jurnalul său, cu deviza nu tocmai onorantă pentru blazonul poetului: "Sunt laş, am cinci copii". E vorba de Anna, Alexandru, Nikita, Pavel şi Constantin, cărora le dedică proza Pom de Crăciun, în Cartea de aur.

Cincinat Pavelescu spune că de cele mai multe ori Macedonski obţinea suma cerută (uneori şi mai mult), dar că o risipea cu nonşalanţă: "Să nu vă închipuiţi că maestrul, când se trezea în posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se ducea să-şi plătească chiria sau să cumpere ceva util casei sale plină de goluri. Nicidecum. Cumpăra jucării pentru băieţi, păpuşi pentru fetiţe, icre, pui, sparanghel şi trufandale scumpe. Şi toate bunătăţile astea se mâncau în farfurii adânci şi ciocnite, pe masa lungă de redacţie, acoperită cu muşama veche, albă, cu picăţele negre. Furculiţele, cuţitele şi lingurile erau unele de argint, altele de alamă şi câteva de lemn, dar nici una întreagă". Felul patetic şi convingător în care Macedonski le explica oamenilor din jur starea mizeră în care se află dădea o aură tragică oricărei cereri de bani. Mai mult, le crea celorlalţi un soi de sentiment de culpă pentru că el e nevoit să ceară. Astfel că a reuşit la un moment dat să împrumute bani de la un cizmar din Dealul Spirii, care venise să-i ceară o datorie neplătită de doi ani. Şi ce-a făcut Macedonski cu banii de la cizmar? S-a dus la cafeneaua Fialkovski "unde a tratat cu bere, cafeluri şi dulceaţă pe toţi scriitorii tineri". Cum să nu-l iubească tineretul pe acest om care pare a fi ilustrarea boemului en titre?

Castele-n Spania, poemul de care am pomenit, face parte din volumul Excelsior, din 1895, aşadar dintr-o perioadă în care Macedonski căuta soluţii disperate de supravieţuire. Şi una dintre acestea este nici mai mult, nici mai puţin decât loteria. Obsesia câştigului picat din cer are, în secolul 19, două formule: moştenirea de la o rudă bogată (eventual o rudă îndepărtată, abia cunoscută) şi loteria. Pe cea dintâi o găsim, de pildă, în Testamentul unui excentric, de Jules Verne (roman publicat în 1899), iar pe cea de-a doua o întâlnim la Macedonski, o regăsim la Caragiale, în Două loturi (chiar în săptămânile acestea obiectul polemicii foştilor mei profesori, domnii Florin Manolescu şi Ştefan Cazimir, ambii cu cărţi extraordinare despre Caragiale). O găsim şi la blândul Alexandru Vlahuţă, care visa un bilet de loterie câştigător ca să-l ajute pe Dumitru Kiriac, mai tânărul prieten muzician, plecat să studieze la Paris, dar şi în toate gazetele epocii. În ce-l priveşte pe Macedonski, el îşi începe poemul aşa:

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească
Şi să câştig la loterie,
Aş duce-o viaţă-mpărătească
Ascuns să nu mai mă găsească
În timpi de ani, fiinţă vie.

Iar paradisul pe care-l visează Macedonski este unul oriental. Şi aici se întâlneşte cu Caragiale şi anume cu cel din povestea orientală Abu-Hasan, publicată abia în 1915, adică postum. Abu-Hasan, un locuitor din Bagdad, fiu de negustor bogat, pierduse jumătate din averea lui, în chefuri cu prietenii. Odată cu banii şi-a pierdut, desigur, şi prietenii. Mâhnit, şi-a luat obiceiul să invite, în fiecare seară, un singur musafir, dar neapărat străin de oraş. Într-o noapte se întâmplă să-l aibă oaspete, în felul acesta, pe însuşi califul Bagdadului, Harun-al-Raşid, care umbla incognito ("îmbrăcat tiptil", spune Caragiale). Ca replică la felul cum fusese tratat, califul pune la cale o răsplată de basm, îl face pe Abu-Hasan să trăiască o zi de vis, în chip de calif. Iar descrierea palatului califului, a luxului oriental şi a frumoaselor care cântă din diverse instrumente nu e departe de raiul bogăţiei exotice şi fantastice de la Macedonski:

În colţ tăcut de vreo Sahară,
Castel aş pune să-mi zidească,
Şi scuturat de-orice povară,
Aş ridica spre ceruri scară,
De-ar vrea norocul să-mi zîmbească.

Ca-n basme masa mi s-ar pune
Şi s-ar deşterne tot ca-n basme,
Bucatele cele mai bune
Ar apărea ca prin minune
Pe tăvi aduse de fantasme,

Prin vase de-aur şi prin cupe
De cornalină şi agată,
De silfi uşori, gentile trupe,
Ar tot turna zburând în grupe
O ambrozie delicată.

De pe-o terasă înflorită
Privirea mea s-ar pierde-n cale
Sub frunzătura-nchipuită
De soare vesel strălucită
Şi schinteind de portocale,

Fântâni de apă săritoare,
Ar răcori-o-n orice clipă
Cu picături nălucitoare
Ce-n urmă limpede izvoare
S-ar scurge leneş sau în pripă".

Început pe un ton de visare şi cu o proiecţie fantastică, poemul se sfârşeşte realist: câştigul la loterie înseamnă a-ţi clădi Castele-n Spania, formulă pe care poate că Macedonski a preluat-o direct din Roman de la Rose, care a pus-o în circulaţie. Nu avea el şi obsesia rozelor? Sărăcia este cea care face "să-i cânte-n suflet poezia". Aveţi dreptate: "În cazul lui, curba socială descendentă s-a îmbinat perfect cu cea artistică ascendentă, într-o frapantă simetrie. Rareori viaţa unui scriitor s-a re­flec­tat atât de clar în arta sa precum în cazul scriitorului nostru". Şi asta chiar şi-atunci când, ca în cazul poemului Castele-n Spania, versurile nu sunt dintre cele mai izbutite.

Vă aştept cu interes următoarele fragmente de istorie literară.