Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Nostalgia materiei de Marius Miheţ

Simboluri și modele paradigmatice se continuă în cele mai noi romane semnate de Dan Stanca. Între ele, o personalitate controversatăși un loc special: Sandu Tudor și Penitenciarul Aiud.
Personalitatea lui Alexandru Teodorescu, cel care va semna articole polemice, poezii, eseuri cu pseudonimul Sandu Tudor, devenit schimnicul Daniil, mort chiar la Aiud, cu trupul aruncat în și mai celebra Râpă a Robilor, același care fusese expediat de G. Călinescu în Istoria sa la categoria junk (adică un simplu pastișor), iar Lovinescu nu-l vedea mai departe de poezia strict ortodoxă, așadar iluminatul de mai târziu de la Mănăstirea Antim din București ajunge în Anii frigului personajul exemplar pentru epocă.
Istoriile și biografiile din Anii frigului se înscriu în ceea ce Neumann numea „ritual al destinului”. Reconstituit dintr-un prezent anost de Hector Noroaie, un scriitor ratat și domestic, ca tatăși soț, dar care are șansa conectării cu alți bolnavi ai timpului său, precum ex-vedeta Delia Dima, el reface deodată cu soția lui diabolică și socrul fost torționar un traseu existențial cu numeroase ramificații. Pe de o parte, viața lui Sandu Tudor de până la iluminare, cu lumescul celor trei căsnicii ratate și căutarea unui orizont arhetipal, tapat cu revelații succesive. De cealaltă parte a istoriei și mai ales a revelației vine artistul Domide Golgoț, cel care demonstrase, tot la Aiud, că niciun creator genial nu se poate despărți cu adevărat de opera sa.
Existențele lor propun două ieșiri ale istoriei înspre mit. Sandu Tudor fascinează pe ceilalți prin revelația lui îndelungată. De pildă, „simțise că tot ce face el nu are însemnătate dacă nu ar fi preluat de altceva, care întregește efortul rugătorului și-l împinge într-o direcție necunoscută”. Cea de-a treia soție vine să împlinească de fapt o hierofanie oprind o alta, incestuoasă. În opinia lui Tudor, Carolina, sora excentricului sculptor Domide Golgoț, riscă să fie mineralizată la propriu de fratele-artist într-un mit întors al lui Pygmalion. Întreaga confruntare a călugărului și artistului se dovedește una în oglindă, ei căutând același lucru pe căi diferite. Deocamdată le lipsește limbajul antropocosmic și validitatea lui.
Cel mai potrivit termen pentru lumea eroilor lui Dan Stanca este realismul naiv, o treaptă înaltă de evoluție pe fond moral, cum sugera Steiner, iar realitatea de acest fel privilegiază ca forță independentă un glas lăuntric ce va comunica direct cu conștiința. Parte din realismul naiv e și Hector Noroaie, căzut, cum îl acuză numele, și prea slab să se înalțe. Reacționează haotic și erotic, însă totdeauna resemnat, chiar și când boala devine ea însăși o farsă a destinului. Găsește, din fericire, un rug aprins într-un trup, sau chiar mai multe, însă atunci când gestul capătă sensuri superioare, el se prăbușește. Povara contemplării depășește rezistența lui. Are nevoie prea mult de trup, de materia posedată. De aici ideea alchimiștilor, aflați în căutarea aurului credinței, pornind de la materia însuflețită, valorizată în termenii sacrului.
Poemul teoriei din Anii frigului se realizează hermeneutic și prin Domide, artistul care vede însuflețirea materiei petrecând miraculos contopirea cu trupul uman. În fond, ideea vine tot de la Steiner, care percepea spiritul și materia inseparabile – realități de care ne mirăm tocmai pentru că am făcut tot posibilul să le separăm, deși nicăieri în univers cele două nu sunt distincte. Iată, de pildă, cât de expresiv este poemul hierofaniei lui Domide din Aiudul golit de deținuți, moartea lui simbolică. Momentul surprinde îmbrățișarea îndelungă a unei pietre stranii din curtea închisorii: „Nu mai erau două entități distincte, ci una singură, o contopire perfectă, o îngemănare inimaginabilă, o întrepătrundere dură între organic și anorganic, schimb de însușiri și de atribute. Lanțuri șerpuitoare de aminoacizi și structuri rigide de carbon se sudaseră până la geneza unui nou organism. Nu mai era nici om, nici piatră, sau se născuse un om de piatră sau o piatră de om, ceva nemaivăzut până atunci. Din acel moment despre sculptorul Domide Golgoț nu s-a mai știut nimic”.
Ce nu pricepe Hector Noroaie la timp este că prin moartea lor, cei doi protagoniști ai memoriei colective, călugărul și artistul, au propus două tipuri de organizare a haosului și două metode de acorduri cu sacrul. Numai că Noroaie, prins în ambiguitatea cuplată la toate trăirile, nu poate pricepe că hierofania înseamnă o acțiune dominantă a echilibrului. Centrovertirea lui, cum ar spune Eliade, se năruie sistematic sub acțiunea tuturor factorilor.
Problema tipului de realism coincide cu intriga romanului. Când vorbește despre realismul naiv, Steiner are în vedere autoritatea unei voci lăuntrice luate drept conștiință de protagonist, ca și cum libertatea sa va fi astfel descătușată. În vreme ce realismul metafizic, spune același eseist, face apel la realitatea extraumană, omul fiind determinat de o ființă în sine. Ce-i lipsește deținutului casnic Hector Noroaie este fluxul creator. Nu se poate regăsi într-un model. Ca un îndrăgostit de eșec, el iubește masochist, vrea imposibilul, alege neîntemeiat, emanația lui greu se sprijină pe rațiune.
Anii frigului este povestea unei istorii a beatitudinilor, pornind de la actul erotic, trecând prin cel al creației pentru a sfârși apoteotic. Problema lui Hector Noroaie face rocade neașteptate cu datele de naștere și de moarte ale eroilor săi. În logica fatală a „datelor ucigașe” pune și destinul său inferior, imposibilitatea ieșirii din căsnicia-infern și eșecul pe linie.
În genere, romanul lui Dan Stanca privește o permanentă actualizare a istoriei și misticii. Eroii lui, rătăciți, crai indeciși, captivi în labirinturi de tot felul, în fine, toți cei care-și caută determinările apucă să actualizeze o facultate spirituală prin vectorul istoric. Fără săștie sau preluând cumva conducerea excavărilor din trecut, ei angajează mirajul epistemologic. Mai departe nu se poate ca șantierul istoriei să nu producă un soi de deducere transcendentală. Energia ce cuprinde romanele sale, fără excepție, este o sensibilitate divizată. Eroii funcționează ca particule din aceste sensibilități și ei participă, deodată, la crearea unei armonii. Sensibilitatea refăcută înseamnă că sensul vieții lor este acceptat și, în alt plan, că se reface totodată oglindirea individului cu agentul metafizic:
„Amândoi, poetul și sculptorul, aveau cultura lor proprie, care le interzicea să se topească în marele tot invocat de propagandă. Amândoi aveau conștiința uriașei iluzii cosmice, care se destramă la o simplă clipire a ochilor celui nevăzut. Dar tot ei știau că fie și un picur de sânge nu este neglijat de același Domn din ceruri. De aceea, hecatomba îi înspăimânta deoarece sutele de mii de morți se transformau în cantitate pură, indistinctă, iar sufletul individual abia se furișa printre fălcile teribile ale măcelului”.
De fapt, adeseori fără să intuiască, eroii lui Dan Stanca funcționează ei înșiși asemeni unor agenți metafizici sau mistici. Alchimia din Anii frigului trece razant pe lângă aproximativa teorie a cunoașterii pe care se încumetă naratorul s-o eviscereze. Căci povestea rămâne într-un plan cumva poetic, anunțând perseverența răului și a memoriei alternative la incriminarea adevărului. În roman, revenirea fiicei lui Hector Noroaie după ani de la evenimente chiar la o comemorare de la Aiud, dar nu singură, ci cu artefactele puterii și suferinței din familie, spune fie că prin gestul ei ea câștigă sufletul pierdut al Anastasiei - mama ce refuză orice înviere -, fie reconectează istoria ei la cea a tatălui părăsit și a bunicului torționar (Trifon Apostoloiu) care au ales singurătatea din pricini și prin practici diferite. Bunicul din ură, tatăl din neputință. Din acest punct de vedere, Anii frigului este o parabolă a înrobirii.
În loc să fim profeți am ajuns poeți, remarcă Hector Noroaie. Miza din romanul lui Dan Stanca este reuniunea elementelor materiei, desăvârșirea plasticității ei, din care se poate prelucra aurul spiritual. Totul în Anii frigului înregistrează asemenea paradoxuri ce duc la combinații ingenioase. Limpede e că Dan Stanca a gândit romanul cu suprastructurile hierofaniilor detonate strategic. Firește că dezagregarea umană, individuală, ca și cea cosmică, a materiei, merg laolaltă tocmai pentru că fără nostalgie nu se poate înainta. Paradoxul bolii face în roman casă bună cu responsabilitatea mistică.
Un roman al strigătului și liniștii din furtuna totalitarismului, preaciudatul caz al celor doi artiști ai neantului ajunși în centrul revelației pe căi diferite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara