Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Note vieneze de Mircea Scarlat

La zece aprilie a.c. s-au împlinit cincizeci de ani de la naşterea lui Mircea Scarlat, dispărut prematur în ziua de 18 decembrie 1987.
Notele de faţă, succinte, sunt culese dintr-un număr apreciabil de foi volante scrise pe când criticul era bursier la Viena al Premiului Herder, la propunerea academicianului Al. Rosetti.
Ele cuprind mărturii teoretice, precum şi unele pagini din jurnalul intim vienez.

Dora Scarlat




Sub raport cultural, Viena îmi pare un oraş neîmplinit. E drept că aici s-au manifestat mari personalităţi, dar s-au manifestat exclusiv ca individualităţi, adesea ostile instituţionalului vienez al epocii în care au trăit (Musil, Kafka etc.). Atracţia turistică a Vienei - prea flagrant comercializată - nu e de natură să mă dea gata; muzeele, în schimb, sunt fascinante, ca şi biblioteca.
Acest oraş care şi-a construit vechimea (estompând vechimea reală printr-una trucată...) este opera unei lumi bogate, dar nu îndeajuns de rafinată care, la sfârşitul veacului trecut, şi-a arătat, ostentativ, bogăţia. Câtă deosebire între catedrala lui Gaudi şi Votivkirche! Nu cred că există o mare metropolă unde instituţionalul (inevitabil conservator) să fie atât de tiranic ca la Viena. Clădirile noi sunt - când nu imită stilurile vechi - prezenţe stridente aici. Din păcate, te afli între case care nu sunt noi, dar nici atât de vechi ca să te intereseze cu adevărat. Între 1859 şi 1918 s-a realizat la Viena marele kitsch edilitar al Europei! Sub raport financiar, rezultatul e fericit (turismul aducând milioane municipalităţii şi locuitorilor Vienei), dar artistic este lamentabil. Modernizarea, atât de nemodernă, săvârşită la apusul imperiului, a estompat vechimea autentică a Vienei, pe care o mai găseşti doar în mici insule izolate, ca cele dintre Stefansdom şi biserica grecească. Tirania instituţionalului a făcut ca arta vieneză să fie extremistă, fie în sensul dulcegăriei (roccoco-ul), fie în cel al crizei (Musil, Kafka, expresioniştii în pictură). Asta fiindcă spiritul oraşului este bătrânesc. Vienezii sunt burghezi prea stupizi spre a accepta căutările novatoare, ineficiente în plan material (deci înnoirile artistice). Faptul că e considerat oraşul muzicii, nu trebuie să ne înşele. În materie de artă, muzica e genul preferat al oamenilor leneşi. Ascultând un concert, te poţi gândi la orice, ceea ce nu se întâmplă când citeşti un poem sau când urmăreşti o piesă de teatru. Şi apoi, faptul că aici e patria valsului (specie minoră ca muzică) e foarte sugestiv. În muzică, Johan Strauss este echivalentul lui Béranger în poezie.

*

Nuanţez raportul dintre convenţie şi erudiţie. Blamarea convenţiei s-a făcut cel mai adesea din cauza abuzivei sale echivalări cu erudiţia, opusă aparentei spontaneităţi a omului incult. Dar şi acesta din urmă se încadrează într-o convenţie, dacă face literatură. "Expresivitatea involuntară", de pildă, nu presupune lipsa convenţiei literare, ci lipsa unei convenţii comune.

*

Neputând crea la propriu (precum muzica, pictura, sculptura, arhitectura, cinematograful, teatrul) o nouă realitate, literatura (textul literar) rămâne un substitut al unei obiectivări imaginare. Calitatea de substitut se vede cel mai bine ca oriunde în cazul unui text scris într-o limbă străină. Numai putându-l citi (înţelege) există posibilitatea de a-l recepta ca operă de artă. Marquez relatează ceea ce a imaginat (...), ca şi Bacovia! Oricât ar părea de curios, actul primordial al artei literare este naraţiunea, relatarea (chiar în poezie e astfel!). Căci scrierea vine după procesul creaţiei imaginative, dicteul automatic nedepăşind condiţia de deziderat artistic.


Hic et nunc


Autorii cronografelor medievale îmi par borgesieni avant la lettre.
Ion Barbu: Ciclul Joc secund şi-a pus amprenta asupra întregei poezii, pt. ca mai târziu legenda profesorului excentric să-şi pună amprenta asupra întregei personalităţi... Funcţia referenţială a memoriei (culturale)...
"Cultura veche este un... bloc (de marmură) în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu. A descifra prezenţa lor virtuală în acea materie simplă, privind din prezent spre origini, aceasta este marea misiune a unui adevărat istoric." G. Călinescu. De folosit la Prolegomene (şi invers).
Negrici (72 j.) găseşte în cronica lui Ureche "o povestire în tonuri romantice în genul nuvelelor de urmărire şi travesti." (Genul impus de urmaşi, eventual de noi).


Modernitate şi ostentaţie


Asocierea abuzivă a modernismului cu ostentaţia a făcut ca aceşti doi termeni să fie nu rareori confundaţi. Reţinerile (relativ frecvente) în faţa modernităţii culturale se datorează în primul rând şocului produs în fiecare epocă de modernitatea ostentativă, inevitabil partizană, ilustrată nu atâr prin opere de ficţiune, cât prin deziderate estetice.(...) Există însă în fiecare epocă şi o modernitate lucidă, conciliantă; G. Călinescu este exemplar în acest sens, spre deosebire de mai puţin receptivul la vechi, Lovinescu. Nefiind şocantă, modernitatea aceasta (ilustrată concludent la Apollinaire) este mai greu de recunoscut, dar şi mai durabilă, nefiind legaţi de o formulă (...).
Cea mai interesantă îmi pare modernitatea involuntară (...) întâlnită la autori care nu-s contemporani prin deziderat estetic cu contemporanii lor, dar sunt prin tehnică şi sensibilitate (Hortensia Papadat Bengescu şi mai ales Mateiu Caragiale, respiră aerul de epocă fără a-şi fi manifestat acordul de principiu cu doctrinarii literari ai vremii).
Noţiunea de modernism a provocat atâtea confuzii deoarece nu indică o calitate obiectivă, constantă, ci rezultatul unei relaţii. Relativitatea noţiunii de modernism rezultă din raportarea la ceva în perpetuă schimbare: tradiţia. Altfel spus, modernismul indică abaterea de la norme (sistemul de norme) care, în respectivul moment, formează tradiţia, acceptatul. Modernismul nu este sinonim cu avangarda, aceasta fiind numai una din manifestările lui.
Modernism nu înseamnă, neapărat, impunerea ostentativă a noului. Modernă este deseori desuetudinea, după cum moderne erau, în literatura română interbelică, "întoarcerile" lui Ion Barbu la lumea lui Ion Ghica şi Anton Pann, a lui G. Călinescu la modelul romanesc balzacian ş.a.m.d.(...) Modernismul implică o replică la un model cultural ("tradiţional"), nu însă întotdeauna afişată ostentativ(...). Mai mult decât replica, interesează de obicei autonomizarea replicii; altfel, ea cade în uitare după epuizarea motivărilor ei revoluţionare. (Câteva rânduri despre modernismul trucat, mimetic; despre artişti care sunt "moderni" pt. că nu au încotro.)...
Altfel spus, modernismul nu implică cu necesitate frauda, nu neagă totul (radicalismul nu îi este absolut necesar). Modern nu înseamnă, automat, contemporanii tăi, din simplul motiv că nu pot fi toţi, "moderni".
Analizând istoria ostentaţiei ca stare de spirit (neinteresându-ne aici polemicile erudite care au existat întotdeauna), vom găsi un precursor ilustru în Voltaire. Dar el a fost, în secolul său, o excepţie spectaculoasă. Ostentaţia va fi "statuată" în cultura europeană abea de romantismul partizan, doctrinar, şi va sfârşi prin a deveni un deziderat implicit al conştiinţei creatorilor şi, în aceeaşi măsură, a consumatorilor de cultură.
Succesiunea curentelor artistice post-romantice nu face decât să sublinieze această afirmaţie, motivând fraza lui Hugo Friedrich: arta modernă este romantism deromantizat. S-a preluat ostentaţia, renunţându-se (ostentativ) la sentimentalism(...). Ambiţia artiştilor moderni este violarea regulelor, sfidarea acestora devenind ea însăşi o regulă(...). Dorinţa de a-l incita (intriga) pe cititor (receptor) a avut numai la început efectul scontat, pentru ca apoi acesta să aştepte aşa ceva de la toţi artiştii...
Dar ostentaţia aceasta presupune integrarea tradiţiei! Artistul modern vrea să nege clişeul anterior, însă, prin căile distanţării, îl integrează. Căci la marii artişti, ostentaţia nu e obiectivarea unei simple ambiţii de a şoca, ci un mod de a evita virtualitatea tautologiei. Memoria culturală poate steriliza un creator. Tocmai de aceea ne interesează cazurile în care ea îl incită. Avangardiştii o simţeau ca o povară. Dar atitudinea lor războinică era ca o activizare a memoriei culturale, o obiectivare, prin ricoşeu, a memoriei latente. Ei au scris, deloc paradoxal, o literatură a reminiscenţelor culturale.
În concluzie, modernismul nu pretinde o "querelle" cu cei vechi, deşi implică ostentaţia. Modurile de manifestare ale acesteia sunt numeroase.
Nu orice ostentaţie însă e şi modernă. Se înţelege că pentru a fi modern, în 1979, trebuie să fi depăşit modernismul anilor 1920 (asimilându-l!).

*

"Nevoia de nou este un semn de oboseală sau de slăbiciune a spiritului, care cere ceva ce-l depăşeşte. Căci nu este nimic care să nu fie nou" (Paul Valéry, 210 j.).
Sorescu: ostentaţie = expresie temperamental literară specifică + truc literar de evitare a confesiunii directe.
Modernismul încetează a mai fi modern când devine modă. Iar aceasta implică ostentaţia pt. că se impune de obicei în detrimentul altei mode (creind la rându-i premise pt. apariţia alteia).