Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
însemnări de Livius Ciocarlie

Îl citează pe Calderon: „…vina cea mai mare a omului / Este de a se fi născut”. Vina? De ce vina? Nici măcar eroarea. Neşansa, cel mult.

„…unii vor face tot felul de încercări nereuşite şi-şi vor constrânge în particular caracterul, deşi în general vor trebui să-i cedeze; iar ce obţin astfel cu greu, împotriva propriei naturi, nu le va face nici o plăcere…” De când mă ştiu, m-am străduit să nu fac decât ce mi se potrivea. Nu s-a putut, dar numai pe alocuri din vina mea. Sporadic, fac câte un puseu de vanitate – când nu-i la mijloc cunoscuta incapacitate de a refuza – care mă determină ca, într-un fel sau altul, să ies în lume. Se termină de fiecare dată cu: dracu’ m-a pus!
N-aş identifica, cred că nici Schopenhauer, natura cu caracterul (ba, el da!). Firea este dată, caracterul se formează. Problema individului constă în cât e de dramatic, la el, conflictul dintre fire şi caracter.

Ce-i lipseşte lui Schopenhauer este distincţia dintre natură şi civilizaţie (caracterul fiind efectul civilizaţiei asupra naturii sau, altfel spus, rezultatul negocierii dintre ele). Ţinând seama numai de natură, el scrie: „…fiecare doreşte totul pentru sine, vrea să deţină totul, sau cel puţin să domine, şi ar distruge tot ce i se opune”. Nu-i adevărat. Scrie: „…este dispus să distrugă lumea numai pentru a-şi mai conserva un pic sinele”. Nu-i adevărat. „…deseori omul distruge întreaga fericire sau viaţa celuilalt pentru a-şi spori bunăstarea printr-un adaos nesemnificativ.” Rareori. Toate astea sunt numai tendinţe naturale ale individului, pe care civilizaţia le combate în interesul speciei. Fiecare individ se situează undeva pe o scală între natură şi civilizaţie. Mi-e şi jenă să enunţ asemenea banalităţi.
M-am grăbit. Trebuia să las să treacă sute de pagini până să apară omul drept, acela care „recunoaşte de bunăvoie şi admite graniţa pur morală dintre dreptate şi nedreptate”. Acesta „nu ajunge (…) niciodată să nege voinţa manifestată în alt individ”. Pe deasupra, mai există şi omul bun, „care înfrânează în el avântul orb al voinţei”. Deci…
De reţinut, şi de asumat când e cazul (e cazul!), distincţia dintre omul bun, care face binele, şi omul blajin, lipsit de energia necesară ca să facă rău.

Sfântul îşi mortifică voinţa şi aşteaptă izbăvirea. Întrebarea decurge din ce am citit până aici: numai moralitate caută sfântul, nu şi spiritualitate? Aşa cum îi descrie Schopenhauer starea, parcă spiritualitate ar fi: „…este cuprins de o bucurie interioară şi o linişte cu adevărat cerească…”. Nu-i această bucurie altceva decât mortificare, nu e o răsplată? Iar dacă răsplată este şi-i totodată menţinută în plan etic, nu spiritual, n-ar fi mai morală exercitarea voinţei de bine, chiar dacă binele acesta nu alină suferinţa lumii întregi? Deci, ori cazi în superbie (dacă nu pot să „izbăvesc” întreaga lume, nu mă mai joc!), ori îi adaugi eticului nivelul voinţei de bine. Ne-am întors la întrebarea pusă de Nathalie Sarraute în Martereau. Există asemenea oameni? Ea credea că nu, eu persist să sper că da şi mă gândesc din nou la scandinavii care o duc bine acasă, dar pleacă în Africa centrală, riscându-şi sănătatea, ca să-i ia în braţe pe copiii rahitici şi schilozi.

Ideea lui Schopenhauer este că nu contează decât specia, indivizii fiind neglijabili. Aşa, lumea e monotonă şi nu mă mir că pentru el nu avem ceva mai bun de făcut decât să nu trăim. Numai că nu-i adevărat, pisica pe care o vede nu-i aceeaşi cu cea pe care ar fi putut s-o vadă cu trei sute de ani în urmă decât dacă o priveşte cu un ochi plictisit, de demiurg retras din afaceri. E ea şi numai ea. Individul uman cu atât mai mult. Altfel, în ce ar mai consta tragedia? Individul suferă, nu specia. Individul moare – şi e de neînlocuit. Nu poate fi reprodus.

Mă poticnesc. În om există ceva mult mai preţios decât individualitatea, şi anume „posibilitatea a nenumărate individualităţi”. Individul nu trebuie să ţină la individualitatea lui. De altfel, aceasta e „ceva care mai bine n-ar fi”. Prin urmare, individualitatea este non-valoare, valoarea fiind „posibilitatea a nenumărate individualităţi”. Ar rezulta că diferenţa dintre valoare şi non-valoare este dracu’ ştie ce.
Cât despre neant, acesta este şi o „veşnică lipsă de griji”. Griji ale cui? Ale celui încă nenăscut. Cu alte cuvinte, neantul este tot o virtualitate. Valoarea este virtualitatea unor indivizi, mai puţin acei indivizi, iar neantul este virtualitatea unei ficţiuni – individul nenăscut.

Prin urmare, suprema valoare ar fi renunţarea la voinţa de a trăi. Ce-i sigur este că a fi uman – şi chiar civilizat – înseamnă a atenua viaţa. Deşi există, sau aşa sper, şi oameni care îşi pun toată puterea de viaţă în efortul de a-l apăra pe om.

„…fiecare este tocmai ce vrea.” Aşa o fi, în măsura în care nu se exercită, inevitabil, alte voinţe asupra lui. Lăsat de capul meu – dar cine, afară de bătrâneţe, te lasă? –, şi fără griji, sunt aşa cum îmi doresc, nu cum vreau, pentru că voinţă n-am. Nu-i mai puţin adevărat că afirmaţia apreciativă omul este ceea ce vrea asociată cu ideea că binele suprem constă în a renunţa să vrei conduce la o contradicţie insolubilă, de tipul este interzis să interzici.

Dintre toţi cunoscuţii noştri, eu aş fi cel mai dezinteresat („ca tine, bibicule!…”), spune T. Nu te gândeşti ce înseamnă asta?, îi zic. Fără dorinţe, fără energie, fără voinţă – ceea ce, la urma urmei e un mare avantaj: „…putem să spunem – metaforic şi plastic vorbind – că totala autosuprimare şi negare a voinţei, adevărata lipsă de voinţă, e binele absolut…”. Eu, unul, nu le-am autosuprimat, nici nu le-am negat. Nu mi s-au dat.
Oricum, e de observat că s-a produs pozitivarea voinţei, tocmai când e negată. Negarea e un act volitiv. Ca să suprim voinţa, trebuie să vreau să nu vreau.

„…putemsuporta mult mai uşor să ne vedem limpede propria nenorocire decât stângăcia.” Asta nu! Nici nu pot să cred că n-am copiat greşit fraza (e o naivitate să cred că aş putea s-o regăsesc). Dacă ar fi scris să ni se vadă stângăcia, ar mai fi cumva. Vanitatea omului e mare. A mea, nu într-atât. Puţin îmi pasă că mi se vede stângăcia. E drept că ştiu să mă apăr. Mi-o arăt eu singur, convins – cu probe – că nu voi fi crezut.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara