Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie


Sunt, pare-se, un individualist ratat, judecând după o definiţie a lui Todorov (în Grădina nedesă vârşită). Cunosc singură- tatea esenţială (din când în când), sunt şi dispersat. Nu prea lupt să mă afirm. Liber de constrângere morală nu sunt, ceea ce-mi permite să cad în păcate, lucru important, deşi mai că m-aş lipsi. Voinţă de putere? Nu merită să vorbim. Îmi slujesc interesele? Doi critici isteţi aşa m-au diagnosticat. Părerea lui T: „Nu mişti un deget, da’ ţi le cam atingi.”

Îi spune diavolul omului modern: „Eul tău nu va mai fi decât o colecţie heteroclită de pulsiuni, o dispersare fără sfârşit; vei fi o fiinţă alienată şi inautentică, ce nu mai poate fi numită un subiect.” Într-o măsură, mă recunosc. Colecţie heteroclită, nu numai de pulsiuni. Dispersare fără sfârşit? Sună prea patetic. Mai bine: câtă vrei… Alienat? Sunt prea frivol ca să mă pretind alienat. Inautentic? Mai curând, nicicum. Şi, aşa e, n-am identitate. Nu-mi găsesc un centru, nu ştiu de unde să mă iau. Mă mir de mine însumi: ia uită-te la el!

Montaigne: „Cel mai de seamă lucru pe lumea asta este să ştii să fii al tău însuţi.” În grabă, am citit mai întâi „să fii tu însuţi”, ceea ce ar fi fost mai firesc şi mai plat. Al meu însumi să fiu ? Mare pricopseală! Nu ţin neapărat. În schimb, să fiu eu însumi mi-e uşor, nu şi avantajos. Sunt eu însumi când sunt cum mă vor ceilalţi.

Cineva din antichitate, citat şi nenumit de Rousseau: „Nu sunt niciodată mai puţin singur decât atunci când sunt singur.” Iar el însuşi: „…eu nu sunt singur decât în mulţime.” Poţi să te miri că un antic ştia că nu e singur când e singur. Avea dreptate şi Rousseau: când eşti printre alţii, te simţi diferit, încât, cu toată dispersarea, te mai aduni, simţi că eşti un eu. El, preromantic, prin eu înţelege singur şi se scaldă în singurătatea lui. Eu? Şi eu mă simt, de obicei, mai bine când sunt numai eu deşi, fiind stabilit că nu eşti singur când eşti singur, asta vrea să spună că, singur, mă aflu în compania unor indivizi dintre care unii sunt cam dubioşi. Dacă ar fi după mine, nu i-aş frecventa. O spune şi Valéry: „Un homme seul est toujours en mauvaise compagnie.”

Montaigne ştie: „Şi se găseşte tot atâta deosebire de la noi la noi ca de la noi la ceilalţi.” Pare-se că acesta e temeiul dialogului interior. În cazul meu, un dialog între surzi. Et pour cause!

Todorov, parafrazându-l pe Montaigne: „Cel care cere totul celorlalţi este un prost, dar cel care le dă totul este o fiinţă denaturată.” Într-o primă reacţie, îmi spun că s-ar fi potrivit mai bine invers. Pe urmă, îmi dau seama: are dreptate. Cine dă totul se extrage din natură, care îţi recomandă să apuci, nu să dai. Iar cine cere totul e un prost, sau măcar un naiv: nu i se va da. Totuşi, se poate încerca. Vei şi reuşi, dacă ştii să iei de parcă ai da.

Marchizul de Sade: „Binefacerea este mai degrabă un viciu născut din orgoliu decât o adevărată virtute a sufletului.” Să vedem. Tocmai i-am făcut cuiva un bine. Mi-am satisfăcut orgoliul, mă simt superior? Omul m-a rugat ceva ce am putut să fac. Nu văd aici nici viciu, nici virtute. Dintr-un punct de vedere, pot fi acuzat de egoism. Se zice: facem binele ca să ne simţim noi bine. Mă simt bine, într-adevăr. Ce-i rău într-asta ? Să fiu un automat? Apeşi pe buton şi aparatul îţi livrează ce i-ai comandat. Pentru asta, există funcţionarii. Nu pe la noi.

Todorov, parafrazându-l pe Montaigne: „Cel care cere totul celorlalţi este un prost, dar cel care le dă totul este o fiinţă denaturată.” Într-o primă reacţie, îmi spun că s-ar fi potrivit mai bine invers. Pe urmă, îmi dau seama: are dreptate. Cine dă totul se extrage din natură, care îţi recomandă să apuci, nu să dai. Iar cine cere totul e un prost, sau măcar un naiv: nu i se va da. Totuşi, se poate încerca. Vei şi reuşi, dacă ştii să iei de parcă ai da. Marchizul de Sade: „Binefacerea este mai degrabă un viciu născut din orgoliu decât o adevărată virtute a sufletului.” Să vedem. Tocmai i-am făcut cuiva un bine. Mi-am satisfăcut orgoliul, mă simt superior? Omul m-a rugat ceva ce am putut să fac. Nu văd aici nici viciu, nici virtute. Dintr-un punct de vedere, pot fi acuzat de egoism. Se zice: facem binele ca să ne simţim noi bine. Mă simt bine, într-adevăr. Ce-i rău într-asta ? Să fiu un automat? Apeşi pe buton şi aparatul îţi livrează ce i-ai comandat. Pentru asta, există funcţionarii. Nu pe la noi.

Todorov, parafrazându-l pe Montaigne: „Prietenia presupune asemănarea şi egalitatea dintre prieteni.” Asemănare, nu cred. Cel puţin prietenii mei, n-am avut niciunul cu care să semăn, spre norocul lor. Egalitate, da. De aceea, oricât am ţinut la Lucian Raicu, poate şi el la mine, chiar prieteni n-aş spune că am fost. Niciodată nu m-am crezut egalul lui.

Todorov, formulând o idee a lui Benjamin Constant: „Să fim morali înseamnă, înainte de toate, să fim capabili de a-l prefera pe celălalt nouă înşine.” E exagerat. Ar fi bine ca, măcar, să ţinem seama de existenţa celuilalt. Ca să-l şi preferăm nouă, trebuie altceva: să-l iubim. Deşi nu e prudent să verifici acest adevăr.

Todorov: „În marea lor majoritate, Modernii sunt de părere că destinul oamenilor se află în propriile lor mâini…” Aşa-i, aceştia sunt modernii: infatuaţi până la prostie. De aceea s-au şi dispensat de Dumnezeu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara