Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Însemnări despre epistolograful Nichifor Crainic de Nicolae Scurtu


Biografia poetului, prozatorului, jurnalistului, teologului şi memorialistului Nichifor Crainic (1889–1972) conţine, încă, o sumă importantă de necunoscute, întrucât cercetătorii şi biografii operei şi destinului unuia dintre cei mai însemnaţi scriitori interbelici nu au recurs la consultarea surselor primare şi, desigur, nici la paraliteratură.
Epistolele lui Nichifor Crainic, atâtea câte există, şi există multe, sunt extrem de preţioase, deoarece întâlnim în conţinutul lor informaţii biografice şi literare relevante pentru rescrierea unei biografii temeinice şi, mai ales, veridice.
Imaginea omului, profesorului, scriitorului şi cărturarului Nichifor Crainic a suportat, în timp, amendări, ingerinţe, denaturări şi obnubilări greu de conceput şi de acceptat într-o lume civilizată, normală.
Anii de recluziune, un deceniu şi jumătate, unii din colegii de detenţie şi administraţia primitivă şi agresivă i-au creat o imagine terifiantă, care, din ignoranţă, s-a impus în lumea literară, culturală şi politică a României comuniste şi, din nefericire, postcomuniste.
Epistola pe care o restituim, necunoscută până acum, se constituie într-otulburătoare confesiune privitoare la familia sa, la studiile postuniversitare de la Viena, la activitatea sa literară şi, evident, la pauperizarea materială a întregii sale generaţii de autentici intelectuali.
Impresionează viziunea pragmatică a unui intelectual ce s-a dedicat, în exclusivitate, exegezei primei cărţi a omenirii – Biblia.
Poezia, Troiţa face parte din cuprinsul epistolei.

*

Viena, 16 mai 1922

Dragă Liţi1,

Ieri ţi-am trimis o scrisoare amărâtă, răspuns la scrisoarea ta tot atât de amărâtă. Azi primii pe cealaltă cu surprize: un colţ de primăvară de la voi şi... un colţişor de dinţişor (mânca-l-ar tata!) din primăvara noastră2. Şi, zi, aşa: creşte cu fiecare ceas!
De-ai şti tu ce dor îmi e de ea... Cum aş strânge-o eu în braţe şi aş săruta-o. Cred că acuma n-o mai înfeşi... aşa, o domnişoară cu dinţi şi înfăşată, nu ştiu cum vine. Dar eu, în locul ei, m-aş simţi jicnit.
Şi aşa de bine mi-au făcut rândurile tale: parc-o văd cum se uită cu ochii mari şi scânteind de nedumerire la ciaslovul bunicului.
Fiindcă veni vorba de citit, ce zici tu că citeşti? Ceva ruseşte? Ruteneşte? Bine şi aşa. Dar poate ceva româneşte n-ar fi mai rău.
Şi acum să venim la surpriza cealaltă. Săracă fetiţă, ce copilă eşti! Ai vrut să-mi arăţi numaidecât o grozăvenie: „şi eu pot ceva!”
N-aş avea nimic de zis dacă: 1) ai fi sănătoasă şi robustă; 2) dacă am avea cu ce să umplem odăile cele două şi bucătăria din promisiunea oficială.
Te-ai gândit tu la asta? Ştii ce înseamnă să fii într-un sat unde n-ai instrumente casnice? Mori de forme, cu tot belşugul dimprejur şi cu toţi banii din buzunar.
Şi apoi, o servitoare pricepută pică din cer? Noi n-avem nimic, draga mea, suntem o familie fără spaţiu. Chiar de ne-a vârî cineva într-o casă goală, tot suspendaţ i rămânem. Afară de cazul când întrebuinţăm podelele şi ca pat şi ca masă de scris şi ca masă de prânzit.
Te-ai gândit câte umilinţe ne-ar aştepta acolo, mai mari decât cele de pân-acum? Când ar veni suferinzii sau cunoscuţii la doamna doctor acasă, bunăoară... Ia gândeştete.
Gândeşte-te practic şi din punct de vedere al unei cuviinţe sociale fără care nu se poate trăi în viaţă şi despre care tu, fată trăită izolat şi boem, nu ai încă o idee precisă.
Pe tine te-a încântat nota pitorească: la ţară, în munţi, între huţani, o vară întreagă... Tu eşti romanţioasă şi lirică uneori.
La drept vorbind, şi mie mi-ar plăcea. Ar fi poate odihnitor şi recreativ pentru nişte suflete frământate şi turtite necontenit de pereţii necazurilor.
Alt avantaj serios ar fi ăsta: posibilitatea de-a pleca din Rădăuţi, de-a te smulge din vârtejul de mânie ce ţi-l pricinuieşte fosta casă părintească. Şi, în ce te priveşte, pentru mine ăsta ar fi un lucru de seamă.
Şi-am scris îngrijorat şi-n scrisoarea pe care vei fi primit-o ieri ori alaltăieri. În orice caz, cred că pe vară nu putem sta în Rădăuţi.
Rămâne să mă gândesc şi, când m-oi întoarce în ţară, să văd ce e de făcut.
Se poate să mă întorc mai devreme decât plănuiam. Ce n-am făcut într-un an nu se poate născoci într-o lună. Pentru a citi cum aş vrea eu, îţi trebuie timp şi încă ce fel de timp! Şi altele încă.
Adeseori mă prinde jalea. Parcă sunt un luptător care am plecat odată petrecut de urale, de ovaţii şi de flori, iar acum mă întorc zdrenţăros la haină şi la suflet, umil şi cu bătălia pierdută. Asta nu e o comparaţie poetică, ci o realitate crudă.
Am trimis ieri la Bucureşti manuscrisul traducerii3. E singura speranţă. Deocamdată. Azi am plătit taxele la Univşersitateţ: 30.000.
Ieri am vorbit cu bătrânul şi amabilul meu amic Chistodorescu. M-a încântat şi m-a ispitit cu cele mai dulci propuneri... ca să fac iarăşi pe ziaristul.
Şi, ce-o să fac altceva? Dar nădăjduiesc că, odată ajuns la Bucureşti, mi se vor deschide şi alte perspective.
Mi-ar plăcea dacă realitatea m-ar contrazice şi pe mine odată în bine.
Eu, însă, cu sufletul de-acum nu mai pot crede. Deşi mi s-a spus întotdeauna că am un suflet sănătos şi echilibrat.

17 [mai] dimineaţa

Pe Nica nici până acum nu l-am întâlnit. De câte ori am trecut pe la Legaţie, nu l-am găsit.
Îţi spun încă o dată, dragă Liţi: nu-ţi bate capul prea mult cu chestiunea datoriei. Ai putea să întrebi pe un avocat priceput în materie dacă mama, ca femeie, avea dreptul să gireze.
Dacă garanţia ar fi iscălită de tata, lucrul ar fi mai uşor: o expertiză medicală în legătură cu bătrâneţea ar salva poate totul.
[P.S.]
Scrie un cuvânt pentru gazdă care mă întreabă mereu de tine. E foarte cumsecade şi sensibilă. Maioreasa, amica ta, şi ea m-a întrebat.

Troiţa4

Închini văzduhul tot cu-n trunchiu
Şi trei perechi de-ntinse mâni.
Trudit sub veghea ta-ngenunchiu
Troiţă din bătrâni.

E drumul lung de unde viu,
De unde şi de când nu ştiu,
Iar drumul necălătorit
S-afundă-n infinit.

Şi taina – singură i-o ştii:
Cu întreite mâni de lemn
Îmi scrii pe zările pustii
Izbăvitorul semn.

Tu umbră n-ai să mă umbreşti
Troiţă zugrăvită,
Tu nu eşti verde şi-nverzeşti
Nădejdea veştejită.

Şi parcă lemnul tău sărac
Deodată se destinde
Şi creşte uriaş copac
Tot ceru-n braţe de-l cuprinde.

Sus, păsări piruie-n frunziş
Jos, aur cade-n luminiş
Pe drum, pe drumul meu trudit
Din infinit spre infinit.

Citeşte-le lui Tiotiu şi roagă-l din partea mea să-mi răspundă dacă i-au plăcut şi dacă face să le public.
Vă sărut,
Crainic
[Doamnei Dr. Aglaia Crainic, Vila Stefanie, Strada Berăriei, Oraşul Rădăuţi, Rumänien; Nichifor Crainic, III Steing. 36/8, Viena].

Note

Originalul acestei epistole, inedite,
se află în biblioteca profesorului Nicolae
Scurtu din Bucureşti. Se aduc mulţumiri
publice doamnei Marta Cojan, care
deţine o parte din arhiva şi biblioteca
poetului Nichifor Crainic, fiind unica
deţinătoare a drepturilor de autor ale
acestuia.

1. Aglaia Crainic (1891–1946), soţia
lui Nichifor Crainic, medic, cu studii
strălucite la Universitatea din Viena.
A fost evocată cu simpatie şi preţuire
de Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu,
Margareta Sterian, Solomon Segall,
Nicolae Crevedia şi alţii.

2. Fortuna Ioana Crainic (1921–1983),
fiica soţilor Crainic. Traducătoare şi
memorialistă.

3. Rabindranath Tagore – Sadhana.
Calea desăvârşirii. În româneşte de
Nichifor Crainic. Cu o prefaţă de Al.
Busuioceanu. Bucureşti, Editura Cultura
Naţională, 1922, 129 pagini (Literatură
universală).

4. Troiţa în Lamura, 3, nr. 8, mai
1922, p. 467. A fost inclusă, cu sensibile
modificări, în volumul Ţara de peste
veac. Poezii. Bucureşti, Editura „Cartea
Românească“, ş1931ţ, p. 32-33.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara