Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Însemnările unui resentimentar (fragmente) de Aurel Pantea


Relativizarea excesivă a unui chip sau a unei întîmplări conduce, inevitabil, la gîndul că acel chip n-a existat şi întîmplarea aceea n-ar fi avut loc. Procesul relativizării e sinonim celui al reducţiei şi instaurează neantul în lume. El devine posibil în alternanţa stărilor noastre emoţionale sau de spirit şi în multitudinea punctelor de vedere asupra unui chip sau a unei întîmplări. Seducţia povestirilor de acest gen provine din chiar procesul aneantizării fermităţii unui chip sau a unei întîmplări. Poveştile de mai jos vor, totuşi, să spună că ceva s-a întîmplat, că au existat nişte chipuri. Dar, cum se ştie, toate acestea sînt posibile numai în timpul scrisului şi cititului. Ori în cel al proiecţiilor şi al memoriei.
Acum, nişte fragmente din viaţa unui resentimentar.

***

Sînt un resentimentar. Ca toţi fraţii mei, resentimentarii, trăiesc euforii produse de gîndul vendettei. Imaginez mult. Imaginaţia e fericirea mea. Mă răzbună. Zi de zi sînt rănit. Suferinţele cotidiene, produse de semenii mei, robi ai stupidei aroganţe, sînt vindecate acasă. Mă inchid în garsoniera mea, mă lungesc pe pat şi încep marile mele răzbunări. În felul meu, mă consider un om din subterană. Şi acum, vorbesc din foarte întunecate regiuni ale fiinţei mele. Ciudat e că pe măsură ce construiesc propoziţii, chiar dacă în acele propoziţii moare cineva, mă înseninez. Sînt un criminal fericit. Omor, imaginînd, pe rupte.
Nu mă consider scriitor. Scriu, acum, pentru a-mi da satisfacţie. Nimeni nu poate să mi-o ofere. Eu însumi, da.
Sînt un funcţionar umil într-o umilă instituţie. Întîlnesc zilnic zeci de ticăloşi. O formă a ticăloşiei este aroganţa. Arogantul este, în ce mă priveşte, inteligenţa conştientă de sine, coruptă de propriile-i autoîncîntări . Nu am în vedere aroganţa fără spirit, aroganţa hoitului viu, încîntarea de sine a prostului. Dar să nu mai continui.
Am fost dat afară de la universitate. Ar fi urmat doctoratul etc. N-am mai apucat. Am decăzut. Am devenit beţiv (acum, practic o consecventă abstinenţă), au rîs toţi de mine. Studenţii mă ironizau. Lipseam de la cursuri. N-am mai publicat nimic. Amănuntul ce m-a făcut să mă dispreţuiesc cu adevărat a fost faptul că, într-o dimineaţă, după o beţie prelungită în compania nu mai ştiu cui, am simţit că put. O putoare fizică, pregnantă. M-am trezit într-o luciditate oxidantă. Dar era prea tîrziu. Fusesem deja concediat. Mi-a spus o colegă. Am fost şi eu de faţă. Eram foarte beat şi-atunci. Nu-mi amintesc nimic, iar în relatările celorlalţi nu am încredere. Acum sînt impregnat cu totul de ranchiună.
Aş fi dorit să povestesc întîmplările ce m-au adus în starea de faţă. Dar, cum precizam, nu sînt scriitor. Deşi, cînd scriu, simt în spatele meu un fel de entitate, o energie despre care nu ştiu nimic. Mă simt straniu şi, oarecum, acompaniat. Deci, fiindcă nu sînt scriitor, nu voi povesti. Voi relata cele întîmplate mie sub forma unui jurnal, mai degrabă la modul unui memorial. Cei ce vor citi îşi vor face astfel o mai clară imagine a vieţii mele în timpul din urmă.

***

Putea, în ceea ce scriu, să fi fost vorba de o poveste de dragoste. Una din cele comune, sentimentaloide şi leşinate. Intrate în seria lumii şi consumate tot acolo. Dragostea, din păcate, a trecut şi povestitorul (totuşi) nu e îndrăgostit.
Am întîlnit-o pe Blanca. Eram pe coridor, un coridor al universităţii, dintro clădire construită pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, unde, se spune, Mihai Viteazul grăbea la unguroaice. O blondeţe comună, privire lentă, chiar leneşă, în care senzualitatea se pregăteşte tot timpul de promisiuni.Aveam în mînă nişte registre cu numele studenţilor din anul întîi, ce ar fi dorit să urmeze un anume curs opţional. S-a oferit să mă însoţească în sala de curs. Amabilitatea ei de atunci am recunoscut-o şi în alte situaţii. Situaţii în care nu mai eram înşelat de ingenuitatea ei jucată, de actriţă de tîrg. Mi s-a părut, amabilă cum era, chiar agresivă. Dar agresiuni în care interesul nu putea fi camuflat în haina politeţii calculate am întîlnit cu duiumul. N-am acordat atenţie. Am intrat în sală. Rutina începutului de an, oferta tematicii cursului etc. În tot acest timp, mi-a mărturisit mai tîrziu, aflase că sînt, limbaj studenţesc, un fel de killer, ea surîdea dintr-o blondeţe cam grăsuţă. Obsesia ei că e grasă am simţit-o, după aceea, mai multă vreme. Nu a fost prima dată cînd, la orele de curs am simţit, în timpul expunerilor, că unele priviri ale studentelor nu mai anunţau simpla curiozitate intelectuală, ci un fel de somnolenţă în care feminitatea se alinta cu propriul meu discurs. Aceasta putea fi şi chiar era, în unele cazuri, o formă a oboselii. Mă amuzam şi, în acelaşi timp, îmi simţeam masculinitatea flatată. A fost, totuşi, prima oară cînd masculul stătea la porţi şi aştepta lacom ofertele. Gestul frust de a lua mîna unei femei şi de a o ţine, strîngînd-o treptat, respectînd un fel de alfabet al dorinţelor, îl face toată lumea. L-am făcut şi eu cu ea, după o oră de curs. A urmat o invitaţie la cafea. Joc al ingenuităţii, în care ferocităţile senzuale erau pe post de îngeri. A urmat frenezia pasionalsenzuală. Despre aceasta, acum.

***

Acum, cînd scriu, ce imagine, mi se pare că resentimentele mele udă toată povestea. Dar resentimentul s-a născut în mine mai tîrziu. Ştiu că purtăm în noi multe timpuri adormite. Sînt sigur că acestea devin active, construindu-ne, într-un moment sau altul, o identitate. Starea afectivă în care ne aflăm influenţează, de fiecare dată, forma identităţii pe care o vom avea, cînd se activează unul sau altul din timpurile pe care le purtăm în noi. Timpuri nemîntuite, ce-şi aşteaptă toată vremea vindecarea. Fiecare din ele conţine o poveste latentă. Spunerea acestei poveşti poate da impresia că epuizăm unul sau altul din aceste timpuri. Este o simplă iluzie, deoarece, în alte momente ale vieţii, un timp povestit altădată revine şi cere, la nesfîrşit, o altă poveste. Resentimentarul care s-a născut în mine asociază timpul cu Blanca, timp feroce, capabil să se activeze, impregnînd alte secvenţe ale vieţii, cu nesaţiul. În erotismele mele cu Blanca, am deschis, fără să ştiu, hăurile senzualităţii.
La început, a fost vorba despre o simplă curiozitate sexuală. Satisfacerea ei, credeam, mă va duce repede spre plictis şi saţietate. Tîrzia revoluţie sexuală, noul erotism etc., venite pe la noi tîrziu, aceasta se vede peste tot, îşi lăsaseră stigmatele şi în Blanca. Ea, dincolo de aceasta, are şi acum o disponibilitate vitală, ce o conduce abrupt spre erotismele cele mai intense. Apriga manifestare a acestora trezeşte în ea vulgaritatea. Trivialitatea femeii pătrunse respectă anumiţi topoi ai pasionalităţii primitive, în care se desfată partenerii. Numărul acestora e relativ sumar, dar îşi demonstrează eficienţa, dacă apetitul erotic e integru, de fiecare dată. Frecvenţa şi recurenţa vorbelor grele de primitivitate diferă, totuşi, de la un cuplu la altul. „Am venit în lume să mă fut, să mă fut pînă pier”, îmi spunea după lungi ritualuri sexuale. Am scris ritualuri sexuale, deoarece chiar asta se întîmpla cu noi. Totul începea în dezlănţuiri de-a dreptul dionisiace. Ne intensificam trăirile, apelînd la paradigme mitice. Ea era bachanta, eu eram satirul. Ştie să se ofere, are chiar preştiinţa ofertei, născînd în virul ce o priveşte, apoi o înlănţuie, pasiuni grele, însoţite de erecţii prelungite. „Nu cu toţi bărbaţii mi s-a întîmplat la fel. Ceilalţi doi de dinaintea ta nu miau provocat nici un orgasm. Erau mai tineri, aveau aroganţa masculului june. M-au futut de mai multe ori cu vanitatea unor cocoşei, fără să ştie să mă ducă la capătul capetelor. Chiar am crezut, după o vreme, că asta înseamnă a te fute. Cu tine a început altceva, cu totul altceva”. Îi reproduc, din cît pot, limbajul, încercînd astfel să nu o falsific deloc, deşi aceasta e o iluzie. „Fute-mă, fute-mă fără milă”, auzeam, de asemenea, în momentele repetatelor ei orgasme. Atunci, faţa ei era un sediu al furiei şi disperării. Astfel de transfigurări au fost însoţite, adesea, de interogaţii prin care îşi intensifica trăirile, asigurîndu-se, printre ţipete grele de patimă, de prezenţa teribilă a virului în propriile-i măruntaie. „Mă fuţi, nu-i aşa? Acum, chiar mă fuţi!” Apoi, în crescendo, „da’, fute-mă, sfîrtecă- mi-o!”. Întreg acest limbaj s-a amplificat pe măsură ce comuniunea noastră erotică a cunoscut desăvîrşiri incredibile. Odată cu el a început şi metamorfoza ei lăuntrică. Mai degrabă a ieşit la suprafaţă identitatea ei de femeie dominatoare. Îi spuneam că are plăcerea perversă de a domina virul. Recunoştea satisfăcută, cu vanitatea stupidă a feminităţii sigure de farmecele ei prea evidente. Cam în acelaşi timp, s-au instaurat între noi coluzia şi eluzia. M-a întrebat de multe ori dacă fac dragoste şi cu Constantina. Negam, de fiecare dată, şi, probabil, satisfacţiile pe care le trăia o făceau să mă creadă. Intervalul de timp în care o femeie îşi savurează din plin momentele orgasmelor o face vulnerabilă. Şi are disponibilitatea de-a crede, în acele momente, cam orice-i spui. Pe măsură ce reveneau neutralitatea şi calmul trăirilor, se reinstaura în ea identitatea aparent indiferentă la ispitele pe care le-a simţit trupul cu cîteva momente înainte. Redevenea stăpîna. Acum, chiar cred că şi limbajul ei violent, întrebările şi exclamaţiile ei, dincolo de faptul că posedau şi pentru mine un potenţial excitant maxim, aveau menirea să mă facă să iau aminte că ea era aceea ce îmi oferea astfel de momente, că ea şi nu altcineva mă duce în abisurile seducţiei. Toate acestea, am aflat mai tîrziu, mai bine zis le-am căutat eu o explicaţie poate cam mecanică, veneau din copilăria ei, cînd se simţea prinţesă, pînă cînd sa născut sora ei. Întregul ei comportament din ultimele luni de dinaintea despărţirii noastre şi în timpul decăderii mele conţinea frustrări ale acelei copilării, cînd locul ei de prinţesă alintată fusese luat de sora ei abia născută. Îi place enorm să se joace. Chiar erotismele, mai mult decît pentru alte femei, au pentru ea o doză ludică exacerbată. Însă, a se reţine, ea propune forma jocului şi tot ea îi stabileşte limitele şi regulile, pînă la stadiul acela, cînd cei doi nu se mai joacă, ci dispar în freamătul aprig al instinctelor. Ea, cea care se joacă şi vorbeşte trivial, cînd este pătrunsă, încearcă disperată să regăsească, prin joc şi furia instinctelor, prinţesa ce a fost mai demult dată la o parte.
A început să mă mintă, iar eu o minţeam, la rîndu-mi, intuind personajul rănit din copilăria ei. Mi-a spus că tatăl ei o iubeşte şi acum ca pe o prinţesă. Euforiile unui părinte, cînd i se naşte primul copil. Insistenţa cu care îmi povestea, evidenţiind disperată marea iubire pe care i-o poartă tatăl, o punea pe mama ei într-o condiţie de absolut secundariat. Nu-şi prea iubeşte mama. Nu insist. A găsit într-unul din unchii ei o oglindă, în care prinţesa copilă se vede încă necontrazisă de mersul nemilos al lucrurilor. Un amănunt e necesar să fie, şi aici, consemnat. Într-unul din momentele noastre de sexualitate frenetică, în care euforiile ating furia şi păgînătatea, lăsînd loc apoi somnolenţei recunoscătoare, a rostit spre stupefacţia mea, numele unchiului ce o confirmă şi acum în tot ce face.
Au început, deci, eluzia şi coluzia.

***

Am avut o vară dramatică. Blanca a plecat cu unchiul ei la Deva. Cu cîteva zile înainte, într-un acces al dorinţei de a mă elibera de pasiunea pentru ea, iam propus să ne despărţim. „De ce acum, da’ de ce acum?”, mă întreba cu acută disperare, „O să-ţi pară rău, să ştii că o să-ţi pară foarte rău.” Adevărul e că intrasem deja în nişte zone în care pasionalitatea era de-a dreptul răvăşitoare. Aveam un comportament tipic de îndrăgostit. Respectam schema. Întreaga viaţă lăuntrică, toate timpurile şi secvenţele din mine erau impregnate de imaginea ei. Între timp, încîntările opiomane de sine ale Blancăi ajunseseră la apogeu. Viciul narcisiac o străbătea nemilos. Slăbise şi de fiecare dată, după ce făceam dragoste, nu uita să-şi admire trupul, făcîndu-mă să particip la beţia subţire a autoadmirărilor sale. Personajul pe care îl ocrotea, fiinţa aceea mică şi neevoluată din ea însăşi, partea frustrată a copilăriei trăia, în acele momente, fericiri fără seamăn. Mă privea pe furiş, să vadă, să îi confirm frumuseţile trupului. „Oare nu mi-au căzut sînii de cînd ne futem?”. „Nu crezi că sînt prea largă?”. „Sînt deja prea largă, aşa-i?. „Dar coapsele sînt, totuşi, mai zvelte, trebuie să recunoşti.”. Sînt cîteva din constatările şi întrebările ce se repetau pînă la saţiu. Îi spuneam: „Nu există destule oglinzi în lume, să-ţi satisfacă apetitul de a te admira”. Rîdea cu toate vanităţile din ea confirmate. Partea fragilă şi vulnerată din ea însăşi o determina, nu o dată, să devină agresivă. Apăra acea identitate din copilărie, pe care aproape toată lumea o uitase, iar ea nu găsea un alt sens şi o altă condiţie a ei în lume, decît în ocrotirea micii prinţese ratate. Aceasta se transformase însă într-un personaj malefic şi, adesea, penibil. Dar Blanca, fără să fie conştientă de difuziunile prinţesei ratate în întreaga ei fiinţă, devenise chiar acel personaj.
M-a pus de cîteva ori să-i povestesc despre experienţele mele erotice cu alte femei. Am avut accese de sinceritate, renegate ulterior. Am intuit că ea doreşte, deşi cunoscuse doi bărbaţi înaintea mea, ca eu să fiu doar al ei, să devin obiectul ei, să facă ea ce vrea cu mine, să mă posede şi să mă construiască după imperativele prinţesei care o ocupase cu totul. După prima mărturisire pe care i-am făcut-o s-a întîmplat ceva aproape penibil. Vizitînd-o într-o seară, am văzut pe o etajeră un trandafir. Întrebînd-o, a avut una din cele mai fireşti reacţii din lume. Minţea, spunîndu-mi că i l-a dăruit un coleg. Cu totul inofensiv. Oare? Am aflat, fireşte, destul de uşor că respectivul coleg nu-i dăruise nici o floare. A fost necesar să apelez la o întreagă gamă a discursurilor de convingere pentru a o face să-mi spună adevărul. Iar adevărul, zicea ea, era că, într-o noapte venea singură spre casă, iar cineva de pe stradă ar fi rupt un trandafir, care, spunea ea că ar fi zis acela, ar fi fost păcat să nu fie dăruit. După ce am aflat, am decis să plec imediat. Atunci mi-am dat seama că era într-adevăr îndrăgostită. A căzut în genunchi, a început să plîngă cu spasme, mă îmbrăţişa cu fervoarea femeii ce ştie că s-ar putea să piardă şi nu poate să accepte. Acum sînt sigur că astfel de accese, venite după alte cîteva încercări ale mele de-a scăpa de pasiunea aproape insuportabilă ce mă inundase, erau ale păpuşii orgolioase din ea, ce se pusese pe a stăpîni lumea. Infantilismul unor astfel de comportamente l-am recunoscut şi alte dăţi. Nu suporta, de exemplu, ca o colegă sau alta, mai înzestrate decît ea intelectual, să ia note mai mari la vreun examen. Asta, deşi recunoştea în momente de calm că acele colege meritau note mai mari decît ea. Blanca se află tot timpul în competiţie. Chiar erosul este pentru ea o formă de manifestare a puterii. Ea este şi îi place să fie posesoarea. Cu mine nu s-a întîmplat altfel. Am fost dintru început cel vizat de ea. A vrut, îmi spunea, să trăiască doar o aventură. Se amuza pe măsură ce constata că obiectul, adică eu, răspundeam pe măsura aşteptărilor sale. Pe măsură ce păpuşa îndrăgostită din ea se deda pasionalităţilor furioase, e ciudat cum chiar momentele ei de femeie posedată se asociază cu furiile cele mai spăimoase, avea grijă să se replieze în atitudini şi refuzuri ce respectau, fireşte, simpla cochetărie feminină, dar, la Blanca aveau rostul de a conserva cuceritoarea frustrată, homunculul acela ce crescuse şi o cuprinsese cu totul. Probabil că doar naturile sceptice şi cele cu adevărat ironice pot să-şi contemple cu luciditate acest homuncul din ele însele.
Cum spuneam, vara aceea a fost cu adevărat dramatică. Dacă pînă atunci, telefoanele ei nu au trezit suspiciunile Constantinei, în timpul şederii ei la Deva, după ce decisesem că ne vom despărţi, deveniseră pentru Constantina semnul limpede al culpabilităţii mele. Mă suna de foarte multe ori pe zi. A plîns tot timpul cu mari neconsolări mînioase. Plînsul unor femei scoate din ele îngerul. Un înger care imploră. Acesta, de cele mai multe ori, e trupul frumos şi trist al devoţiunii înşelate. Plînsorile Blancăi sînt împinse în lume de mari vanităţi nesatisfă cute. Se potolea repede, ca după aprige isterii, cînd promisiunile mele începeau să mîngîie păpuşa furioasă pe care o purta în ea. Aceasta plîngea de fapt, tot timpul.
Viclenia feminină poate lua, adesea, aparenţa inteligenţei. A uneia primitive, fireşte, abur toxic al instinctelor de conservare. „Constantina e, în raport cu tine, o natură cu totul superioară. Are nobleţe şi spirit aristocratic. Tu eşti o natură inferioară, o fată de serie, impregnată cu iluzii şi mituri false despre sine”, i-am spus odată la telefon, după ce criza despărţirii noastre se declanşase. A izbucnit furioasă, apărîndu-se de un eventual prizonierat, apărînd, de fapt independenţele fantasmatice ale prinţesei mici şi pe cale să îmbătrînească, din ea însăşi: „Nu te-am iubit niciodată, da’ chiar niciodată nu te-am iubit, să fii sigur de asta!”. Cred că şi acum, nevindecată, nesăţioasă şi, crede ea, neînţeleasă, pe unde s-o fi aflînd, Blanca vede în bărbat un obiect, un instrument de care, uneori, hotărăşte să se lase fascinată. Şi chiar se lasă, atît timp cît acesta oblojeşte, minţind-o, adesea, pitica din sufletul ei.Fervorile de cuceritoare grotescă ale acesteia au dus la despărţirea Blancăi de primul ei iubit şi amant. În tîrgul unde se născuse, a pus ochii pe un fante şi a dorit să-l seducă. Ridicolul, vanitatea rănită a iubitului etc. S-au despărţit. A doua ei experienţă a fost cu un tip de vir cu totul dominator. Insensibil la fantasmele ei, acesta, instinctual şi, în fond, sănătos, cu sănătatea primitivă a bărbaţilor dispuşi să vadă în „suferinţele” femeii simple mofturi, a dominat-o o vreme. N-a suportat şi a fugit de la el. Cu pitica în ea. Următorul am fost eu.

***

Urăsc. Mă umplu de o energie urîtă. Mi-este drag de mine. Catran pur. Neg totul, mă neg pe mine, îmi neg limbajul, mă dispreţuiesc şi pentru faptul că scriu ceea ce scriu. Mă urăsc pînă la stadiul acela în care ura desfiinţează orice din mine ce ar putea să pută. Singurul ce nu pute este nimicul pur. Mă livrez lui, dar, acum, fac cu greu faţă celor din mine şi celor din exteriorul meu ce anunţă, trăind şi murind, mari putori. Nu-mi plac nostalgicii. Îmi fac impresia unor inşi ce îmbălsămează cadavre. Nici o concesie faţă de mine, faţă de ceilalţi, faţă de trecut, cu tot ce are el. Îmi place la nebunie să asasinez vietăţile acelea promiţătoare şi somnolente, ce vin din memoria mai apropiată sau mai depărtată. Mă dărui posibilului. Dar şi de acolo se anunţă chipuri şi întîmplări ce lărgesc spaţiile morţii.
Blanca a plecat, iar Constantina nu mă mai iubeşte.

***

Ura ca un incendiu nesăţios, purificator. Mi-amintesc de zilele acelei veri dramatice. Înaintea plecării Blancăi cu unchiul ei, după lungi desfrîuri în camera ei, întrun pat precar, noi i-am rupt, în furii erotice, toate arcurile, l-am reparat de cîteva ori, accentuîndu-i precaritatea, veneam acasă şi de multe ori am găsito pe Constantina pierdută în euforii artificiale, în care votca şi coniacul, bea fără nici o regulă, îşi disputau fiinţa ei pură. Constantina suferă, dăruinduse cu patimă ultimă puterilor din ea, care o neagă. Nici acum nu reuşesc să mă iert pentru inconştienţa desfrînată ori pentru desfrîul inconştient ce mă stăpîneau. Dacă Blanca e vulgară de la natură, o vulgaritate născută din stupiditate arogantă, poate că aşa e natura privită de o inteligenţă rea, Constantina, chiar cînd vrea să fie vulgară, nu reuşeşte decît să facă impresia unui înger care, ca să fie pe placul lumii, spune trivialităţi. Dar chiar obscenităţile pe care le spune în momente de disperare îi subliniază mai mult condiţia de fiinţă situată deasupra lor. Pur şi simplu nu i se potrivesc.

***

Nici un om din lume nu mi-a oferit o atît de pregnantă impresie, în fervoarea cu care se lasă distrus, în afara Constantinei. Mă întîmpina, fiind sigură, şi nu a greşit niciodată, că mă întorceam din patul precar al Blancăi. Pat de studentă indolentă, în care voluptăţile iau chipul unor mizere promiscuităţi. Tot timpul, avînd conştiinţa grea a culpabilităţii, virul din mine se complăcea în acele zone ale fiinţei în care putoarea şi parfumurile, lenea grea şi somnolenţele, vulgaritatea şi limbajele primitive scot din om indiferenţa şi cele mai blamabile iresponsabilităţi. În amorurile noastre a intervenit de multe ori scandalul. O fostă elevă a mea,de pe vremea cînd predam la un liceu în oraş, o seralistă, acum, asistentă medicală, singură şi neconsolată, divorţată şi mamă a unei fetiţe apatice, suporta cu greu ritmurile unui mascul şi ale unei hetaire, ce-şi făceau de cap deasupra apartamentului ei. A reclamat-o pe Blanca la poliţie, au venit băieţii, atitudini ambigue, ameninţări mai mult sau mai puţin voalate, „ce vreţi, fetelor”, era şi Izabela de faţă, o colegă de apartament, ce lucrează la o fabrică de armament, „vreţi să fiţi date afară”?, comedie mare, dar toţi studenţii chiriaşi au probleme cu vecinii de jos. A intervenit madam proprietara,”am eu relaţii în poliţie”, am cunoscut-o, era cu Blanca într-un parc, mă aşteptau, voia, am simţit, să mă cunoască, priviri mefiente de cucoană ştiutoare a perversităţ ilor lumii, „nu vă faceţi griji, rezolv eu, în fond, ce vrea şi stafidita aia, dacă ea nu-şi găseşte un om?”. Însă a plecat, apoi, în Australia, lăsîndu-le pe Izabela, Marta şi Blanca cu nostalgii ironice pentru momentele cînd cucoana le vizita ca o adevărată peştoaică, ce-şi inspecta discipolele.

***

De stabilit direcţia vieţii. Mi-e scîrbă de mine. Sînt atras de lucruri contrarii. Decad. Simt dispreţul celorlalţi. Lipsă de logică în preferinţe. Vreau să înving, vreau să-i înving pe toţi. Prizonier al multor stări depresive. Trebuie să ies singur din ele. Uneori, mă rog. Nu simt, adesea, pe nimeni în rugăciune.Nici la capătul ei. Îmi trebuie umor. Blanca. Melancoliile ei reci, din vremea cînd între noi umbla banalitatea cu toate înfăţişările ei. Mi-amintesc sînii; ea, obsedată că i-au căzut. Morfoliţi de mulţi. Mă întreb cîţi o făcuseră înaintea mea. Corpul ei încă fremătător. Bărbaţii, cînd nu fecundează sau nu mutilează o femeie, nu lasă nici o urmă. Sînt peşti, alunecă, trec, se rostogolesc de pe trupul ei într-o blegeală provenită din depresurizarea glandelor. Unii se consolează, rememorînd elanul îmbrăţişărilor, contemplă. Acum, cred că freneziile noastre erotice erau atît de sălbatice, încît amîndoi simţeam că e necesar să se permanentizeze cumva. Am avut, adesea, reverii parentale. M-a pus de multe ori să-i vorbesc despre copilul pe care l-am putea face împreună. I-am dat nume. Trebuia să-i descriu fiecare detaliu al posibilului meu comportament de tată al acelui copil fantasmatic. Asta, în ultima vreme, cînd despărţirea noastră se simţea în fiecare propoziţie pe care ne-o spuneam. „De ce nu vrei să fii doar bărbatul meu, să fii al meu, numai al meu?”, auzeam în ultima vreme, înainte de a ne despărţi, în timp ce făceam dragoste. Disperările partenerilor, dacă dialogul erotic se realizează, acutizează toate voluptăţile. Mi-a cerut, tot pe atunci, s-o părăsesc pe Constantina. „Nu-mi pasă, auzi, da’ nu-mi pasă deloc de ea. Las-o!” Acum, cred că, deşi avea anumite certitudini, mitomania ei o face vulnerabilă, o determină să proiecteze, victimă fiind, propriile-i proiecte fantasmatice asupra celuilalt. Niciodată nu a fost sigură în totalitate că voi fi doar al ei. Dădeam dovadă, pe atunci, de un penibil şi, în egală măsură, feroce egoism masculin.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara