Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

in memoriam Mihai Canciovici:
Întîlniri. Despărțiri de Marina Constantinescu

Cred că sînt peste douăzeci de ani de cînd Andriana Fianu, colega mea de redacție și de birou, mi l-a prezentat pe Mihai Canciovici. Îl cunoșteam ca filolog și cercetător serios de etnologie și folclor, cu studii și perspective solide față de subiecte ce trec ca banale. În acele texte și cărți observasem gustul detaliului. Asta i-am și mărturisit la puțin timp după ce ne-am apropiat. Legătura noastră a fost strînsă și specială, marcată de discreție și tandrețe.
După ce Adi Fianu s-a prăpădit, am ținut legătura cu Gelu Barbu, cunoscutul balerin și coregraf, stabilit în Insulele Canare, prin Mihai Canciovici. Ani la rînd. Cuceritoare pentru mine a fost, în ceea ce îl privește, devoțiunea. Față de muzică și față de prieteni. Opera a fost pentru el lumea eu-lui adevărat. Și-a cultivat această pasiune cu știință și rigoare. Există un public special de Operă, cu un tip de fanatizare anume, spectatori care merg peste tot în lume ca să asculte o voce, să vadă o anumită interpretare. Mihai se număra printre ei. Acest tip de spectatori trăiesc, pur și simplu, așa. Pasiunea le alimentează existența, le dă putere să lupte cu boli, să depășească momente critice. Am văzut și cred în asta. Palpitante sînt discuțiile, polemicile, argumentele, patima. Totul pare a fi un joc capital. Pe viață și pe moarte. Vreme îndelungată au gustat din toate acestea și cititorii revistei noastre, unde Mihai Canciovici a publicat articole despre dans și operă. Îi așteptam punctul de vedere, atent blindat în demonstrație cu detalii în susținerea punctelor sale de vedere. Pentru mine, toți anii aceștia adună multe amintiri, telefoane mii, susținere reciprocă într-un context sau altul, zeci de scrisori emoționante, felicitări de Sărbători, alergat de la un concert la altul împreună, tot felul de mesaje trimise prin prietena lui Bădița Voinea... Era atît de fericit că scria la România literară!... În fiecare scrisoare sau felicitare îmi spunea asta! În felul lui pătimaș... Îmi dau seamnă că mă obișnuisem cu asta și, ingrată, parcă nu mai tresăream la emoția lui. De fiecare dată aceeași... Îmi anunța ritualic, apăsat, fiecare articol, cerea permisiunea să scrie cu mult timp înainte de data premierei, pleca în țară și afară și se grăbea să mă anunțe ca să-l programez, să fim în actualitate. A iubit, pur și simplu, valoarea. Artiștii mari îl copleșeau, cuvintele lui se încălzeau de adorație și respect. Imens respect. Era o antologie umblătoare. Orice îl întrebai în materie de operă, știa. Exagerat uneori în discursurile orale, devenea meticulos în scris. Cuvîntul scris era sfînt.
Nu pot să uit serile întinse pînă în noapte pe care le-am petrecut cu el și cu Luminița Arvunescu, al cărei invitat a fost de cîteva ori pentru transmisiunile de sîmbătă, pe Radio România Muzical, în direct de la MET. Niciodată nu mi-a spus că merge acolo. Îl descopeream anunțat de vocea ludică a Luminiței. I-a fost un partener minunat de discuții și analize, doldora de informații și, de aceea, de puterea comparațiilor. Se crea o intimitate extraordinară a comentariului acut, exact, de care oricine are nevoie. De cîte ori nu am avut senzația că sînt în studio, cu ei. Că simțim la fel. Că ne bucurăm sau că ne indignăm. Mihai mai emfatic... Mihai Canciovici a fost plin de neliniștea cunoașterii. Și-a însoțit fidel, pînă la capăt, pasiunea, fără nici un moment de odihnă sau de trădare. Un soi anume de comunicare îi definește pe pasionații de muzică. Dar, mai ales, pe cei de operă. Ei pot popula, liniștit, o planetă. Se mulțumesc cu puțin din cele pămîntești. Muzica este hrana supremă. Cunoscîndu-l pe Mihai, știu că nu este deloc o vorbă în vînt. Am vorbit cu cîteva zile înainte de moartea lui total neașteptată. Pe care nu o anunța nimic. Rămîne un mister pentru mine... avea planuri. Proiecte. Îmi vorbea despre Festivalul de la Bayreuth, despre ce urma să mai vadă, să mai scrie... Cu aceeași vervă și energie...
Îl văd în semiîntunericul Ateneului Român. Era o noapte dintre cele unice ale Festivalului „Enescu”. Cînta Natalie Dessay. Pe care o iubeam amîndoi!... Era în rîndul al treilea, pe scaunul de la interval. Fața îi era plină de lumină! De fericire, pur și simplu. Din cînd în cînd, se întorcea spre mine, zîmbea și ridica privirea transfigurată spre cer...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara