Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
ÎNTÂMPLĂRI ÎN SUPRAREALITATEA IMEDIATĂ de Alex. Ştefănescu


Un dar făcut cititorilor

Pentru cunoscătorul de poezie, volumul Inima ca un pumn de boxeur este un frumos dar, pe care i-l fac Nora Iuga, ca autoare, Gheorghe Grigurcu, ca semnatar al prefeţei, Nicolae Ţone, ca editor şi Ministerul Culturii, ca... furnizor de bani.
Gheorghe Grigurcu este, ca de obicei, în formă, scriind despre poezie. în plus, neinfluenţat de ierarhia literară existentă, o propulsează decis - şi justificat - pe Nora Iuga printre "vocile de seamă ale lirismului românesc actual".
Nicolae Ţone are meritul de a promova, în general, cartea de poezie elegantă, cea de acum fiind numai unul dintre exemplele posibile.
Ministerul Culturii trebuie felicitat pentru clarviziunea cu care finanţează publicarea literaturii de bună calitate.
Iar Nora Iuga...
Despre Nora Iuga ar fi mai multe de spus. S-a născut la 4 ianuarie 1931 în Bucureşti şi este o cunoscută germanistă. A publicat până în prezent zece volume de versuri (Vina nu e a mea, Buc., EPL, 1968, Captivitatea cercului, Buc., CR, 1970, Scrisori neexpediate, Buc., CR, 1978, Opinii despre durere, Buc., CR, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, Buc., CR, 1983, Piaţa cerului, Buc., CR, 1986, Cântece, Buc., CR, 1989, Dactilografa de noapte, Buc., CR şi ASB, 1996, Capricii periculoase, Buc., Ed. Vinea, 1998, Spitalul manechinelor, Buc., Ed. Universal Dalsi, 1998), din care a selectat, cu bun-gust, textele pentru "ediţia definitivă" de acum.
Cartea îl cucereşte pe cititor - pe cititorul competent - de la prima pagină şi îl ţine captiv până la ultima. Principalul element de atracţie îl constituie firescul cu care poeta trece de la viaţa de fiecare zi la suprarealitate. Limbajul poeziei suprarealiste este parcă limba ei maternă.
Place, apoi, lipsa de cochetărie - ceea ce nu înseamnă lipsă de feminitate. Aşa cum o balerină apare în faţa publicului fără o îmbrăcăminte sofisticată, fără mărgele şi brăţări, Nora Iuga ni se înfăţişează în nuditatea gândirii ei poetice. Ea joacă totul pe cartea inteligenţei artistice, într-un mod tranşant şi curajos.


Imaginaţia dezlănţuită

Poeme scrise de Nora Iuga acum mai bine de treizeci de ani surprind printr-o forţă controlată a imaginaţiei la care se ajunge, de obicei, după o îndelungă experienţă a scrisului. Autoarea îşi dezvoltă fără ezitare intuiţiile stranii pe care le are în împrejurări nesemnificative pentru alţii. Ce remarcă o femeie obişnuită cînd se priveşte în apa unui lac? Ea remarcă, fără îndoială, cum îi stă părul, ce a mai rămas din machiaj, dacă s-a bronzat sau nu. Poeta vede altceva şi anume amestecarea imaginii vieţuitoarelor din apă cu propria ei imagine. Iar această interferenţă a două lumi îi trezeşte amintiri posibile, pe care le povesteşte cu naturaleţe:
"Mă privesc în lac,/ O broască îmi sare în ureche,/ o broască îmi iese din gură,/ o broască mi se-nfăşoară în păr/ şi râsul meu e un orăcăit de apă/ posedată de lună.// Am fost o dată eu/ un zeu primitiv,/ decapitat la piciorul trestiilor?/ Capul mi-e o piatră/ pe care apele au spălat toate liniile./ îngenunchez în mlaştină,/ căutându-mă în începuturi/ şi dincolo de ele./ Numai mormolocii/ îmi alunecă printre degete/ şi mi-e frică de propria-mi atingere/ ca de veşnicie." (Oglinda)
Alunecarea rapidă din proza vieţii în metafizică este acrobaţia poetică pe care Nora Iuga o practică şi în prezent, cu o siguranţă uimitoare. Iată ca exemplu un scurt poem din volumul Spitalul manechinelor publicat în 1998:
"un măr/ un cuţit/ mâna mea corupe materia/ mâna mea e şarpele/ acestui paradis" (punct)
Puţini poeţi români de azi au o imaginaţie atât de promptă şi impetuoasă. Nu este vorba de o simplă gândire asociativă şi cu atât mai puţin de o fantezie frivolă, creatoare de jocuri de artificii, ci de o energie artistică ieşită din comun, care obligă realitatea să-şi dezvăluie suprarealitatea.
Imaginaţia Norei Iuga este şi o armă (pentru deţinerea căreia poeta ar trebui să aibă o autorizaţie). Cu ajutorul ei, ca sub efectul unui laser, un semen antipatic poate fi transformat în orice, de exemplu într-o roată de căruţă:
"El era totdeauna cuminte/ şi cu mâinile legate de picioare/ se-nvârtea covrig/ pe-o osie de căruţă/ şi nu scârţâia niciodată." (Portret)
Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu ca poetei să nu-i vină ideea să scrie pamflete. Dacă ar face-o, nu ne-ar mai rămâne decât să ne ferim din calea ei, ca să nu-i cadă privirea asupra noastră.


Poezia cu personaje

Ca şi Mircea Ivănescu sau Emil Brumaru, Nora Iuga îşi multiplică uneori identitatea poetică, creând personaje. Tradiţionala persoana întâi a poeziei devine cu uşurinţă persoana a treia. Este o punere în scenă care nu seamănă, însă, nici cu coregrafia de umbre a lui Mircea Ivănescu, nici cu ceremonialurile plăcerii din poezia lui Emil Brumaru. Nora Iuga face să se mişte un carusel de euri derizorii şi tragice, care îşi deplâng nefericirile ignorate de toată lumea. Ilustrativ în acest sens este un ciclu de poeme care apare acum pentru prima dată într-un volum, Autobuzul cu cocoşaţi. Printre personaje se distinge un anume sam, de profesie poet - într-o vreme în care nimeni n-are nevoie de poeţi:
"ssst faceţi linişte/ sam îşi scrie poemul/ vede cum vaporul/ se apropie de capătul străzii/ vede apa neagră deşirându-se lent/ vede bucla unei fetiţe/ răsucite pe-un deget uscat/ sam umblă pe cer/ trebuie să ajungă la mecca/ să cumpere mere" (sam umblă pe cer)
Două lucruri trebuie deci să facă un poet: să ajungă la Mecca şi să cumpere mere. Prin această observaţie sarcastică, Nora Iuga îşi pune în discuţie, de fapt, propria-i condiţie, în binecunoscutul ei stil decis şi dramatic.
Uneori, sam vorbeşte el însuşi la persoana întâi (o persoana întâi deschisă în persoana a treia!):
"am ieşit pe dig/ să-mi scutur hainele de viaţă/ sunt disperat/ sunt un cimpanzeu părăsit/ n-am veşti de la tine/ nu-l găsesc pe elohim/ nu ştiu unde l-am pus/ în cutia cu scule n-a rămas/ decât un cui ruginit/ ce sam sunt şi eu/ mi-am lăsat personalitatea/ în autobuz pe scaunul de lângă fereastră/ ea nu se vede dar se simte/ e caldă şi moale/ ca o plăcintă cu brânză" (sam îl caută pe elohim)
Când apare în prim-plan minodora, se schiţează un roman de dragoste, remarcabil prin simularea inteligentă a naivităţii:
"mama mi-a spus;/ minodora nu te mai gândi la sam/ când te duci la piaţă/ gândeşte-te la varză şi la costiţă/ fii o femeie cuviincioasă/ ce parcă beethoven i-am zis/ nu se gândea nu-i cânta şi lui/ tot timpul pasărea în cap?/ bine dar beethoven a spus mama/ a luat cârpa de praf/ şi a început să şteargă urechile geniului" (minodora îl visează pe sam)
Poeta are, de altfel, experienţă în construirea unor romane fulgurante - castele de nisip înălţate pe ţărmul poeziei. Un asemenea roman este ciclul de poeme Scrisori neexpediate, subintitulat Roman de provincie 1920. Schimbul de "scrisori" dintre El şi Ea constituie un duet liric plin de farmec:
"Ea
Ar trebui să plec, să-ntâlnesc nişte oameni/ să mai aflu veşti, să-mi rezolv nişte probleme/ băneşti; lenevesc în aceste scrisori ca-ntr-un/ pat comod şi curat şi mă descopăr atât de senină/ şi de banală de parcă m-am vindecat de o boală";
"El
E şapte, e seară, răsfoiesc un ziar, întâmplările/ acestei planete ca reclamele luminoase apar şi/ dispar şi oamenii se agaţă cu disperare de ştiri,/ de rătăcirile unor vapoare, de catargele scufundate/ în amintiri."


Jocuri literare

Gravitatea poeziei scrise de Nora Iuga nu este incompatibilă cu spiritul ludic. Poeta are o întinsă cultură literară care îi permite să se joace dezinvolt de-a literatura. Ea o evocă, de pildă, pe Mata Hari, în versuri care răsună ca un vals ascultat la patefon:
"eu am iubit-o pe Mata Hari nu-mi spuneţi mie că nu e frumos/ numai pe mine Mata Hari/ m-a dus pe aripi în ţara de jos// şi ce pistruiată lalea de Olanda/ cu aur stropită lalea de Olanda/ ce palizi baroni cu briciul în mână/ îi tăiau o petală pe săptămână" (lalea de Olanda)
Este o desuetudine intenţionată, o formă de răsfăţ liric care dovedeşte rafinament.
Cu aceeaşi artă, poeta face să răsune muzica versurilor populare româneşti, întrerupând-o din când în când spectaculos cu clicul câte unui neologism:
"Miron Vodă, domn incert/ Cum pot somnul să ţi-l iert/ După mirul Dumitale/ Au căzut trei carnavale/ După zvonul tău pierit/ Trei fanfare-au amuţit/ Dansatoare negre-n bumbi/ S-au ascuns pe sub porumbi/ Şi-n flori albe de cucută/ Ochii duşi ţi-i mai sărută/ Lăutari cu dinţii mari/ Te-au urcat pe armăsari/ Şi ţi-au pus în palma grea/ Inima de acadea." (închinare)
Trebuie spus însă că şi în aceste texte livreşti răzbate un fior existenţial. De fapt, Nora Iuga se joacă de-a jucatul. în timp ce râde şi-i antrenează pe cititori la o beţie de literatură, sufletul ei se sfâşie de nostalgii niciodată stinse:
"Şapte stoluri de comete/ îmi fac rană în perete/ Şi mă-ntorc ca roata florii/ Să-mi asmut colindătorii/ Poate unul să-mi găsească/ Scoica inimii cerească." (întâia vestire de cocon)
"Foaie verde trei cosaşi/ Peste munte duce-m-aş/ Peste codru cu răcori/ Să-mi dea cetina fiori/ Peste codru cu izvoară/ Să mă fac din nou fecioară." (Şi să joc sub luna nouă)
Personalitate proteică, pe care nimeni nu poate s-o reţină mai mult de-o secundă în rama unei definiţii, Nora Iuga are totuşi în scrisul său câteva elemente constante: îndrăzneala imaginaţiei, dramatismul, sensibilitatea atât de intensă încât izbucneşte uneori în trăiri incendiare. După încheierea spectacolului poeziei ei, îţi trebuie un moment de reculegere înainte de-a începe să aplauzi.
Nora Iuga, Inima ca un pumn de boxeur, prefaţă de Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, Ed. Vinea, col. "Ediţii definitive", 2000, 288 pag.