Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Întoarcerea fiului gonit de Mihai Zamfir

România revine cu întîrziere într-o comunitate pe care n-a părăsit-o de bună voie, ci din care a fost smulsă. îndepărtarea României de Europa şi încadrarea ei cu forţa în sfera sovietică a început imediat după ocuparea ţării de către Armata Roşie, dar s-a accelerat simţitor odată cu instalarea oficială a comuniştilor la putere, în 1947. N-a fost o întreprindere uşoară, s-o recunoaştem, însă a fost încununată de succes. Prima fază a reprezentat-o scoaterea din bibliotecile publice a cărţilor semnate de autori "anti-comunişti", "idealişti" sau "formalişti"; cum peste 90% dintre scriitori români ori străini ai secolului XX se încadrau uşor uneia dintre cele trei categorii, toată cultura europeană modernă de bună calitate a zburat din biblioteci. Lucrările străine de filozofie, istorie, politică, sociologie ori chiar de lingvistică sau teorie literară au fost cele dintîi lovite. De la Croce şi Heidegger pînă la Saussure ori Spitzer s-a delimitat cu grijă un imens spaţiu pestiferat şi interzis. Recomandabili rămăseseră doar autorii sovietici, imitatorii lor zeloşi din România şi, eventual, cîte unul sau altul dintre cei occidentali, aleşi pe sprînceană, cu condiţia să fi fost mai întîi traduşi în Uniunea Sovietică ori să fi avut luări de poziţie "anti-imperialiste"; chiar şi în aceste cazuri, se înfăptuia o evaluare selectivă atentă, dat fiind faptul că însăşi opera susnumiţilor era la rîndul ei pîndită de păcatele "idealismului" ori ale "formalismului". Saltul de la public la privat s-a produs cu mare uşurinţă. Fără să existe nici o lege cu prevederi exprese în acest sens, prezenţa de cărţi străine în biblioteca unui om arestat a început să reprezinte dovadă peremptorie de "activitatea duşmănoasă" şi să se transforme în piesă oficială incriminatorie pentru dosarele de acuzare. A existat chiar şi o dispoziţie secretă, trimisă în 1952 tuturor serviciilor de Securitate, prin care se planificau descinderi inopinate în casele persoanelor suspecte şi confiscarea tuturor cărţilor în limbi străine găsite acolo. Dispoziţia nu s-a aplicat integral din cauza dificultăţilor materiale imense presupuse de o atare operaţiune, însă tuturor celor arestaţi li s-au confiscat ori distrus cărţile în baza reglementării de mai sus. Să nu ne imaginăm că şefii comunişti ar fi fost atît de naivi încît să-şi închipuie că expurgarea bibliotecilor de cărţi occidentale va schimba ideologia cititorilor, transformîndu-i instantaneu pe aceştia în admiratori ai realismului socialist ori ai Uniunii Sovietice. Ceea ce se urmărea era desprinderea programată a României de matricea ei europeană, urmată apoi de încadrarea ţării unei alte sfere socio-culturale, purtînd semn asiatic şi colectivist. Pe parcursul acestei îndelungate şi îndîrjite dispute, în care fiecare înfrîngere ori victorie avea nuanţe infinitesimale, zona pur intelectuală a rămas şi cea a rezistenţei pro-europene. Fiecare carte citită în original ori tradusă din alte limbi decît rusa, fiecare tînăr care învăţa engleza, franceza şi germana, fiecare revistă occidentală ajunsă în ţară cu dificultăţi, fiecare spectacol de bun nivel din repertoriul european însemnau pînă la urmă tot atîtea acte de rezistenţă anti-comunistă şi tot atîtea păstrări ale legăturii cu Occidentul diabolizat. Dar marea cultură europeană din trecut? Ea a fost treptat admisă, parcimonios şi cu o condiţie fermă: aceea de a fi cît mai depărtată în timp, de a evoca societăţi fără legătură vizibilă cu societatea contemporană şi cu problemele ei acute. Se permitea editarea lui Homer ori Shakespeare, dar, pe măsură ce scriitorul se afla mai apropiat în timp, vigilenţa ideologică sporea în proporţie geometrică. Separarea politică a României de Europa, separare pe care politrucii o doreau definitivă, se putea realiza doar prin uitarea unui trecut comun şi a unei moşteniri lesne revendicabile. De-a lungul a peste 40 de ani, lupta surdă şi îndîrjită dintre conducerea comunistă şi zona conştientă a societăţii româneşti n-a încetat nici o clipă. Miza era clară: păstrarea ori respingerea valorilor europene. Lupta se desfăşura pe toate fronturile - pe cel cultural, îndeosebi, dar şi pe cel al obiceiurilor ori al comportamentului, al imaginii, al gesturilor simbolice. Dusă cu mijloace vădit inegale, lupta urma să fie cîştigată de puterea instalată. Partea luminată a societăţii româneşti a rezistat din ce în ce mai disperat, fără mari şanse de supravieţuire. Chiar dacă victoria comunismului asupra spiritului european în România nu a fost pînă la urmă totală, daunele provocate de-a lungul cîtorva lungi decenii s-au dovedit considerabile. în primii ani ai noului regim, întoarcerea decisă şi brutală spre spaţiul sovietic a reprezentat politică de stat. Promovarea masivă a limbii ruse, a culturii sovietice, exaltarea fondului slav al limbii române n-au însemnat decît partea vizibilă a unui proiect esenţialmente politic. După ce perioada pro-sovietismului afişat a trecut, s-a promovat, la fel de agresiv, un autohtonism dintre cele mai primitive, un naţionalism furibund. Din punct de vedere al propagandei oficiale, naţionalismul de după 1965 a fost prezentat drept contrazicere a comunismului din prima fază, drept repudiere a idealului sovietic; în realitate, a fost vorba doar de un nou ambalaj pentru exact aceeaşi politică, adică pentru comunismul intransigent, pur şi dur, pentru respingerea programatică a europenismului. Doar naivii îşi mai pot închipui astăzi că, între anii 1947 şi 1989, regimul comunist român nu a dus o politică perfect coerentă, în ciuda tacticilor diferite adoptate într-o perioadă sau alta. Rezultatul îndepărtării programate de Europa se observă cu ochiul liber. A apărut astfel acea enormă masă de indivizi care nu mai erau nici ţărani, nici orăşeni, care trăiau în mizeria blocurilor insalubre şi a navetelor sordide între sat şi oraş, oameni pentru care Europa nu mai însemna nimic; ei reprezentau produsul tipic al "socialismului multilateral dezvoltat", concretizarea perfectă a "omului nou", proiectat încă de la începutul anilor '50. Gîndirea lor se reducea la un vag naţionalism cu tentă alcoolică, de fapt la nici un fel de gîndire. Acum, la ora oficială a Uniunii Europene, ar trebui să nu uităm o realitate simplă şi gravă: reîntoarcerea cu faţa spre Europa, realizată în ultimii ani, este opera unei minoriţi intelectuale aproape neglijabile cantitativ, în timp ce mulţi oameni, declasaţi "oameni noi" ai socialismului, au asistat la toate acestea ca la un spectacol care nu-i privea. Să fim conştienţi de faptul că existenţa lor va greva substanţial aspiraţiile europene ale minorităţii active. Transformarea masei amorfe, lăsate moştenire de comunism, în individualităţi conştiente pare o sarcină copleşitoare, dar ea nu este nici pe departe irealizabilă. Mai mult decît cu productivitatea scăzută din industrie şi agricultură, cu absenţa infrastructurii ori cu PIB-ul inferior per capita, conducerea României va trebui să se lupte cu o problemă de conştiinţă, cu re-europenizarea populaţiei ţării, cu reîntoarcerea ei la civilizaţie. La civilizaţia europeană, desigur.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara