Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Între două lumi de Tudorel Urian

Exilat de mai bine de un sfert de secol în Canada, Constantin Stoiciu este un autor al cărui nume nu mai spune mare lucru cititorilor din generaţia căreia îi aparţin, necum celor foarte tineri. A plecat din România în anul 1981 (în vremea aceea abia intrasem la facultate şi, sincer să fiu, nu averam habar de eventualele sale cărţi anterioare) şi, ca în atâtea alte cazuri, numele său a fost imediat şi definitiv prohibit până la căderea regimului comunist. Ulterior am aflat că este scenaristul unor filme luminoase din anii '60-'70 (Dimineţile unui băiat cuminte, de pildă), ceea ce îndeamnă la o revizitare şi, de ce nu, la o reconsiderare a operei sale.

Romanul Răfuieli este, într-o primă instanţă, ceea ce s-ar putea numi spovedania unui învins. Scris la persoana I, conţine pagini de un real dramatism existenţial, extrase parcă dintr-un jurnal al disperării. Victor Victor (un nume pe care încărcătura simbolică, în contradicţie flagrantă cu destinul personajului nu-l scuteşte de o deranjantă penibilitate) este un om fără calităţi, mediocrul perfect din anii "de măreţe împliniri" ai epocii comuniste. Şansa lui de a ieşi din anonimat a fost fuga din ţară a soţiei cu un cap al serviciilor secrete devenit, în urma defecţiunii, erou al luptei anticomuniste. Pe măsură ce notorietatea fostului securist (în filigran se vede destul de clar portretul generalului Pacepa) dobândeşte, graţie propagandei care i se face în presa occidentală, proporţii mitice, soţul înşelat se bucură şi el de o tot mai mare reputaţie de "încornorat al naţiei". O celebritate la fel de tristă ca întregul lui destin, dar totuşi funcţională. Marea artă a lui Constantin Stoiciu este dată de sensibilitatea sa socială cu totul specială, de talentul de a zugrăvi existenţele cenuşii, terne, oamenii care trec pe lîngă istorie, lepădaţi de orice iluzie. Comunismul a fost, la nivelul vieţii fiecăruia, triumful mediocrităţii. Talentele, spiritul de iniţiativă, cutezanţa specifică tinereţii au fost retezate, ca pe un pat al lui Procust, în numele aceluiaşi spirit egalitarist, pus la baza întregii ideologii şi politici comuniste. Ajuns într-un moment de cumpănă al existenţei sale, personajul-narator îşi contemplă cu tristeţe, dar şi cu luciditate soarta: "Destinul anunţat cândva fastuos îmi jucase o festă urâtă, dacă nu cumva mi-o jucasem singur, dar n-ar servi la nimic să mă plâng. Traversasem amorf vârste şi situaţii, nu ştiu cui îi semănam sau dacă semănam cuiva, dar obstinaţia şi pasiunea de a mă devota unei idei îmi lipseau. (...) Istoria atâta cât se făcea şi cum se făcea pe atunci, trecuse astfel pe lângă mine fără să lase nicio urmă adâncă; de fapt, nicio urmă". Concluzia nu poate fi decât una şi ea cade implacabil, precum lama ghilotinei: "Mediocritatea destinului meu era mediocritatea destinului unei generaţii ce-şi pierduse iluziile. Era, dacă mă gândeam bine, şi mă gândeam, mediocritatea destinului întregii ţări".

Ca mulţi români din vremea respectivă, fidel ascultător al postului de radio "Europa Liberă" şi atent la toate nuanţele propagandei occidentale, Victor Victor părăseşte la rândul său definitiv ţara, într-o acţiune rocambolescă de care soţia sa şi influentul ei soţ nu sunt deloc străini. Ajuns în visatul Occident protagonistul se convinge repede că numărul câinilor care umbă cu covrigi în coadă este mult mai mic decât se crede îndeobşte. Mai cu seamă după ieşirea comunismului din prim-planul scenei politice, capitalismul îşi dezvăluie tot mai clar vulnerabilităţile, distanţa dintre substanţa sa reală şi felul în care era proiectat în minţile locuitorilor din Estul Europei fiind una considerabilă. Viziunea lui Constantin Stoiciu - expusă într-o discuţie între personaje - este cu atât mai interesantă cu cât romanul său a fost încheiat în anul 2006, mult înainte ca semnele actualei crize economice mondiale să se facă simţite. Analiza sa - nu ştiu în ce măsură este corectă - are totuşi darul de a da de gândit: "Nu mi-o luaţi în nume de rău Moreno, dar aţi fi fost un excelent activist comunist, a spus domnul apucând sticla de şampanie şi vărsând şovăitor ultimele picături în pahar. Nicio şansă, Moreno, să mai speraţi la aşa ceva, comunismul nu mai bântuie decât în capetele înfierbântate ale câtorva visători incurabili! O adevărată eroare istorică , dispariţia comunismului!...Frica, frica de comunism, Moreno, a ţinut capitalismul în frâu, dar de când comunismul nu mai există, şi-a dat arama pe faţă! Plin de păcate şi de crime comunismul, dar nici păcatele şi crimele capitalismului de-a lun­gul istoriei şi până azi nu-s mai prejos..."

Mai mult decât o nostalgie după realita­tea comunistă (este clar că destinul personajului nu era deloc mai vesel în anii "Epocii de aur") se simte în scrisul lui Constantin Stoiciu un regret după ordinea bipolară, de tipul alb şi negru în care capita­lismul şi comunismul se controlau reciproc şi asigurau starea de echilibru a sistemului politic mondial.

Dacă din punctul meu de vedere reflec­ţiile (naratorului sau prin intermediul altor personaje) politice şi sociale reprezintă elementele de maxim interes ale cărţii lui Constantin Stoiciu, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că avem de-a face totuşi cu un roman. De fapt cu mai multe romane într-unul singur. Un roman al iubirii pătimaşe şi perverse a protagonistului pentru misterioasa sa soţie Lisa care, ajunsă în Occident îşi asumă identitatea unei prinţese ruse, Komarovsky. Apoi un roman politic al exilaţilor români peste ocean şi al mediului în care trăiesc, înconjuraţi de agenţi sub acoperire trimişi de autorităţile comuniste pentru a-i supraveghea pe cei mai gălăgioşi reprezentanţi ai diasporei şi uneori uitaţi acolo (elocvent din toate punctele de vedere este destinul securistului Cacoveanu căruia i se înscenează o traversare clandestină a Dunării pentru a putea fi infiltrat în comunităţile româneşti din Occident). Răfuieli poate fi citit şi ca un roman poliţist în care falsele identităţi şi crimele misterioase apar la tot pasul, dar şi ca un roman cu accente de absurd, fantastic, simbolic în care tema dublului este la ordinea zilei, imaginile mişcate îl pun pe cititor în situaţia de a se întreba mereu dacă ceea ce citeşte nu reprezintă cumva un vis ori delirul naratorului. Un lucru este cert: claritatea nu este "la qualité maîtresse" a acestui roman. Tot la capitolul reproşuri trebuie pusă retorica prea avântată a personajelor. De multe ori acestea declamă ca într-o piesă de teatru de Camil Petrescu, "văd idei", în loc să se exprime simplu, firesc la obiect. De multe ori dialogurile mi s-au părut lipsite de naturaleţe, tonul este prea înalt pentru a da iluzia unei conversaţii obişnuite. Iată un singur exemplu: "- De la o vârstă fragedă, fără multe mofturi, şi destinată de bună seamă mai degrabă eşecului perpetuu decât utilă semenilor. Atât de lipsit de talente aş putea însă ajunge departe dacă aş reuşi să înghit ultima idee nobilă în circulaţie, revoluţia socialistă. Dar revoluţia nu mai e decât o mascaradă tragică, Lisa, iar eu mă fofilez deja prin Istorie şi sunt sigur că în doi ne va fi mai uşor să răzbim..." Să mai amintesc doar că în vreme ce bărbatul se avântă în această foarte serioasă teorie, fosta soţie i se adresează în permanenţă cu apelativul "cocoşel".

În romanul lui Constantin Stoiciu, Răfuieli, totul este pus sub semnul unui permanent balans între două lumi: comunism-capitalism, Est-Vest (România-Canada, e drept, cu o escală pariziană), tinereţe-maturitate. Mai mult, aproape fiecare personaj beneficiază de o second life, întâlneşte la un moment dat un destin paralel, care a ajuns pe alte cărări în acelaşi punct al existenţei. Dacă i se poate reproşa ceva pe fond romanului Răfuieli, aceasta este faptul că autorul a vrut să demonstreze prea multe într-o singură carte. Cu siguranţă, mai multă simplitate nu ar fi avut cum să strice acestui altminteri cât se poate de interesant roman.

Constantin Stoiciu este un prozator plin de calităţi a cărui revenire în literatura română trebuie salutată.