Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Între natură şi artificiu de Gheorghe Grigurcu


Chiar de la prima vedere poezia Angelei Furtună impune prin belşugul său de asociaţii insolite, prin starea clocotitoare a discursului ce se revarsă peste reperele unui real subordonat, compromis, anihilat. Fantezia creatoare se instituie în locul percepţiilor şi accepţiilor curente, malaxate, înghiţite de vria freneziei expresive în corpul fluid al căreia desluşim doar fragmente, detalii, aluzii ale lumii dispărute în dinamica demoniei ce re-crează. Avem a face cu melodia sofisticată a unui "cîntec închinat nici unor ţărmuri", cum spune Saint-John Perse, cu fulgurantele ipoteze ale unor spaţii şi timpuri înscrise într-un infinit amorf. Poeta culege sclipirile acestuia, înzestrîndu-le cu timbrul liric, încercînd a le aduna în mici agregări somptuoase, cînd melancolice, cînd revendicative: "un fel de slăbire a miezului / cînd gemenii se învelesc cu timpul dinaintea timpului / cînd Ierusalimul iese din mine / din fum / din nimic / cum un pelerin care doarme urcînd / în timp ce paşii îl duc peste munte / miezul meu se usucă de gemenii mei / şi gemenii mei ronţăie miezul meu / doi şobolani în acelaşi miez cu două jumătăţi / din două cătuşe / (Ťam început să uit cum se pronunţă acel cuvînt / care germinează numai în mintea mea / cît de mult aş fi vrut să-l nasc eu / dar cuvîntul nu a vrut să se nască din mine / să se numească din mine / din miezul meu cu gemeni să se numească / unmachtung nebunie bună / şi să se boteze în sintaxa nebuniei bune / cuvîntul mi-a poruncit să tac să scriu să visez / şi să mă usuc / iar eu am tăcut am scris am visat şi am gustat memoria uscată a şobolanilor / cuvîntul m-a ales pe mine / nu eu pe el / căci bronzul naşte clopotul / nu argintulť)" (iar eu am tăcut am scris am gustat memoria şobolanilor). Uneori e mimată reflecţia sau e pus în scenă un sarcasm aproape benevolent prin impregnarea sa cu umorile emoţiei intime: "secretul e să fii un soft de femeie hipnotică / o moară vizuală care înoată prin aer cu elitre de aur / în jurul căreia milioane de chipuri înfloresc flou gaussien / (Ťe o concentraţie mortală de sînge / în vinul ce sfîrîie şi nu îmbătrîneşte singur, / cum o fotografie de epocă în memorialul compulsiilor omeneştiť) / mai departe e lagărul de concentrare a frumuseţii / ce moare devreme în femeia cu elice şi linkuri...ť" (înghiţituri mici de beatitutine cînd dai click pe femeia hipnotică). Mareele verbului de cosmică ambiţie comunică oscilaţia între limitat şi ilimitat, între vremelnic şi etern precum o nostalgie a unei fixări mereu amînate. Cîte o notă patetică ţîşneşte din polifonia imagistică a cărei subsecventă aspiraţie recuperatoare e zădărnicită chiar de diversificarea metaforică. Restituţia coeziunii originare rămîne o himeră: "pentru că literele întotdeauna se şterg dar nu şi chemarea lor / pentru că lucrul cel mai greu de uitat este pădurea de gînduri / care vin de la Îngerul Metraton / pentru că fundul oceanului este făcut din sticlă ca mediator între om şi timp / pentru că toate poemele aruncate în ocean sunt strigăte / pentru că urc cu liftul pînă la etajul al 18-lea şi văd un aisberg de Manhattan / pentru că sunt făcută din Arcane dubitative" (ele ne gugălesc, sau adăugînd puţină literatură impulsurilor de moarte la etajul al 18-lea). Asistăm la o frenetică mobilizare a cantităţii încărcate de conştiinţa unei calităţi intrate în criză, ce tinde la o regăsire a arhetipurilor, la refacerea unei unităţi iniţiale, dar dispersia nu poate fi depăşită. Mişcarea împovărătoarei materii poetice e fatalmente centrifugală. Natura ca atare, proprie poeziei "naive" cedează în favoarea celei dislocate, proprie ramificaţiilor insaţiabile ale poeziei "sentimentale". Aidoma acelei limbi de balaur infernal din frescele vechilor noastre mînăstiri, apare o fîşie a teritoriului damnării umplută de obiecte derizorii şi de mici vietăţi ce semnalizează stihia supremă a morţii: "dintr-o dată o accelerare a omenescului / ţărmul deschide gura larg şi trimite o limbă de pămînt / ce taie oraşul acvatic în două / secţionînd apa ca pe un ochi infinit / spintecînd şi pescarul cu tot cu barca sa / din trupul lui se împrăştie frînghii şi colaci de viermi aurii / ce îl leagă de ţărm cu otgoane // pe cel liber // caracatiţe şi suveici care răsucesc moartea în funii" (despre dispariţia pescarului ca un dicţionar de cuvinte magice). Enunţurile devin gîfîitoare, textul e sincopat de preaplinul său, dar rezultanta moral-reflexivă e neîmplinirea. În consecinţă, Angela Furtună consemnează o puzderie de imagini, precepte, constatări, surprize, consilii "pe trupul ca un text fluid", "contratimpi sinapse voci în tremolo", pasager şi "înghiţituri mici de beatitudine": "Ťcerneala verde intră sub piele în desenul proaspăt tatuatť Ťharta se întinde către relieful accidentŤ ťmuşchii intersectaţi de gîndaci care străbat filigranul vieţii cu pasaje de angoasăť Ťceea ce aruncă viaţa ta în aer este plăcerea imensă de a-ţi fi fricăť Ťzvîrcoleşte-te şi urlăť Ťnu poţi să stai în Dumnezeu precum un tablou într-o galerieť Ťtrebuie să te tîrăşti prin întuneric şi să lupţi pentru fiecare clipăť Ťsă o smulgi din Celălaltť Ťsă te căieşti pentru că ai ucis pentru o bucată de carneť Ťsă te doară sexul pentru că nu te-ai scremut şi nu ai scos pe acolo capul lui Dumnezeu plin de sîngeť Ťsă te pocăieşti pentru că ai mînjit pămîntul cu umbra ta uscatăť Ťcel ce trăieşte e cel ce învie din cocoaşa dureriiť Ťatrocele înger cu aripile amputate zboară zboară zboarăť Ťzboară apoi te deturnează din moartea axiomă şi te înfige în moartea demonstrabilăť" (înghiţituri mici de beatitudine cînd dai click pe femeia hipnotică). Însă fragmentarismul rămîne suveran, sub semnul unui absolut echivoc, "ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat nici moartea nici penumbra".

(va urma)