Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Între slăbiciune şi forţă de Gheorghe Grigurcu


Scria Proust: ,Il en est de la vieillesse comme de la mort. Quelques-uns les affrontent avec indifférence, non parce qu^ils ont moins d^imagination." Dl Livius Ciocârlie consacră o carte bătrîneţii şi morţii, ceea ce nu e deloc un semn de ,indiferenţă". Sau, totuşi, este, întrucît spaima blochează, reduce la sterilitate? Admiţînd ,indiferenţa", n-am putea contesta ,curajul" celui ce se opune extincţiei printr-un gest constructiv, însă nici ,imaginaţia" în afara căreia n-ar fi posibilă pagina literară, ficţiune în esenţa sa. Ni se pare că aci ,curajul" şi ,imaginaţia" se cuplează. Dar nu e orice fel de imaginaţie. Ci o imaginaţie specifică unei instinctive tendinţe de defensivă, un camuflaj, care-l îndeamnă pe autor a reduce, a aplatiza, a micşora obiectele şi, consecutiv, a se micşora pe sine însuşi: ,Am un hybris intermitent. întîi, am vrut - şi eu - să mă înalţ. Inapt pentru transcendenţă, am transferat-o, ca şi alţii, între care Marx, în viitor. De unde utopia, cel mai uscat exerciţiu inflamat.(...) Ulterior am înţeles că aparţin nediferenţierii, în varianta ei de la frontiera dintre mîl şi nisip, adică dintre letargie şi scepticism. Aici par să mă opresc". Sau: ,Prin urmare, e cazul să drămuiesc pateticul decrepitudinii. Cum ar zice un mare bărbat de stat: ciocul mic!". Sau, cu capul tot mai plecat: ,Soluţia, bine cunoscută: să nu mă mai iau în serios". Sau chiar fără nici o retenţie a umilinţei: ,oricum nu mă prea respect". Logic, reaua opinie de sine se extinde şi asupra trudei literare proprii, adesea depreciate, înghiontite, trimise la colţ: ,Deşi fundamental leneş, am muncit mult, dar nu chiar cu ardoare". Ori: ,în afară de o vagă veleitate literară, nu urmăresc nimic. Trăiesc şi atîta tot". Ajuns, la insistenţa unor prieteni, la întrunirea unui cenaclu literar, autorul îşi denunţă incompatibilitatea cu ,oamenii în general deştepţi şi dezinvolţi" ce-l umplu: ,Mă simt transferat pe altă planetă, populată cu fiinţe cu care nu am nimic în comun. Cel mult, o vagă asemănare". Dar e oare autentică această umilinţă? Sau e doar ceea ce se cheamă, printr-o moralizare a unui fenomen natural, un soi de cameleonism?

Surpriza e de-a constata că dl Livius Ciocârlie e atît de ironic încît neîncrederea în sine (o liotă psihologică) nu funcţionează ea însăşi decît ca o ironie, adică un mod invers al afirmării personalităţii. Să vedem cum anume. întregul discurs în cauză e clădit pe nisipurile mişcătoare ale unui relativism generalizat, ale unei lunecoase incredulităţi care exprimă faţa modernă a scepticismului. Ataraxia urmărită de scepticii antici, realizabilă în concepţia lor prin ,dedogmatizarea" vieţii, a trecut în epoca noastră într-o anxietate generată tocmai de suspectarea certitudinilor, de treptata lor abolire. Răspunsul la acest vid al încredinţărilor ferme este nu doar intensificarea pînă la obsesie a operaţiei analitice (scepticismul derivă din cuvîntul grec skeptomai, cu înţelesul de-a examina, de-a observa), ci şi o îngroşare a contrarietăţii, deci o stare de permanentă alarmă, de conflict cu lumea, o exacerbare a negaţiei. Dacă nimic nu e sigur pe lumea asta, de ce să nu accentuăm nesiguranţa, de ce să nu investim într-însa energia spiritului nostru? Instanţa acestuia devine un judecător implacabil al tuturor valorilor, pe care nu ezită, indiferent de gradul lor de prestigiu, a le scruta pe toate părţile, a le împresura cu o textură de obiecţii şi nu odată a le osîndi în termenii unei, să admitem, legitimităţi intelectuale. Dl Ciocârlie nu şovăie a-l admonesta şi corija pe Pascal, la fiecare pas: ,A nu-ţi fi frică de moarte e prejudiciabil, socoteşte Pascal. El scrie căŤomul care-şi petrece atîtea zile şi nopţi în furie şi în disperare pentru că şi-a pierdut o funcţie sau pentru vreo ofensă imaginară adusă onoarei sale e acelaşi care, fără nelinişte şi emoţie, ştie că va pierde totul prin moarteť (87). (Din altă perspectivă, a-ţi apăra onoarea nu e vanitate, e voinţa de a-ţi afirma condiţia de om.)". Ca şi: ,Ce nu mă mulţumeşte este raţionamentul potrivit căruia Dumnezeu trebuie să existe fiindcă altfel viaţa nu are sens. Şi dacă sensul nu există? Şi dacă viaţa e tragică pînă-n străfund? Chiar dacă Dumnezeu există, raţionamentul rămîne fals". Ca şi: ,îmi provoacă o reacţie de respingere felul cum dezvoltă Pascal admirabila lui idee fundamentală: ŤOmul este în mod vizibil făcut ca să gîndească; e toată demnitatea şi tot meritul luiť (69). (...) Deci, după ce ţi se afirmă demnitatea de fiinţă gînditoare, ţi se impune obligaţia de a gîndi într-un fel predeterminat. Gîndirea predeterminată este, cred, un oximoron". Sau, doar cu un grăunte de concesie: ,Sigur, efortul lui Pascal este dezinteresat. El încearcă să-l salveze pe necredincios. Nefericită mi se pare numai strategia lui. într-un cuvînt, felul lui de a-mi iubi sufletul este jignitor". Nu e cruţat nici Montaigne; ,De fapt, ce spune Montaigne despre moarte nu ne mai foloseşte, cum nu i-ar folosi unui boxer de categoria muscă să nu-i fie frică de unul de categoria grea: tot l-ar face praf". Gînditorii de odinioară îl stupefiază în grup: ,Problema, cu Montaigne, ca şi cu stoicii ori Socrate, e aceea pe care mi-o pun spadele şi ghioagele uriaşe ale cavalerilor medievali, văzute prin muzee: ce fel de oameni erau aceia ce puteau să mînuiască asemenea greutăţi?". Toma d^Aquino e luat peste picior printr-un citat: ,în cer, preafericiţii vor asista la pedepsirea damnaţilor pentru ca beatitudinea lor să fie şi mai delectabilă". Nici Dostoievski nu are parte de-o mai mare benevolenţă: ,Să fi îmbătrînit şi Dostoievski? Sau nu el? Citesc, a nu ştiu cîta oară, Crimă şi pedeapsă. E un roman popular, cu fire destul de groase. Pînă unde am ajuns, numai scena omorului şi-a păstrat tensiunea. Dar unde s-a ascuns Ťadevărul umanť? Chiar şi Marmeladov mi se pare acum patetic şi predeterminat". Subversiunea scepticismului a izbutit, aşadar. ,Umilul" îşi ia revanşa!

însă ţinta predilectă a şarjelor eseistului o constituie Cioran. împotriva acestuia e alcătuit un rechizitoriu amplu (i-a închinat un volum întreg, continuat în paginile de care ne ocupăm acum doar prin ,suplimente" la fel de grăitoare în sensul unei urmăriri înverşunate, acaparante, precum a balenei albe din Moby Dick). Din raţiuni stilistice avem a face însă cu elegante estompări. Predomină o îndîrjire inaparentă, o ciudă molatică, o iritare îndoită cu indolenţă cum vinul cu apă: ,în Pe culmile disperării, Cioran scrie tinereşte, de multe ori prea inflamat: ŤCe este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă faţă de teama de tine însuţi?" (125). Exagerarea e egală cu distanţa dintre a fi mort şi a fi ca şi mort". Sau: ,Cioran nu seamănă cu Kafka. în timp ce la acesta intensitatea suferinţei e halucinantă, a lui Cioran e balcanică, adică e şi nu e. De altfel, cu o sinceritate cuceritoare, el însuşi îşi divulgă situaţia şi se ia în rîs". Sau: ,La el, exagerarea, ironia şi concentrarea ţin loc de imaginar. în Caiete, unde le estompează, cînd nu şi le pierde, unde e mai Ťsincerť, nu mai este el". Ca şi: ,Se întîmplă şi ca Cioran să nu sesizeze tragicul". Ca şi: ,Şi nu i se potriveşte cultul actual. îndeobşte, cultul e indus de o gîndire. La Cioran, nu o gîndire există, ci un fel de a gîndi şi de a se exprima. El poate fi admirat. Beatificîndu-l, din nevoie de idoli, îl sufocăm" (în treacăt fie spus, ca şi cînd situaţia n-ar fi similară la toţi gînditorii, specie distinctă, ,literară" a filosofilor!). Fixaţia cioraniană pe care o are dl Ciocârlie se exprimă, la un moment dat, cu francheţe: ,Mă opun lui Cioran şi mă întîlnesc cu el". Căci dl Ciocârlie însuşi e un Cioran mai fragil, mai puţin împlinit, ca să zicem aşa, un Cioran prevăzut cu bemolii unei reticenţe temperamentale, ai unei nesiguranţe structurale. Pe cînd energia negatoare a prototipului izbucnea la cotele unei îmbelşugări demoniace, ale unui spectacol ce friza peisajul unei erupţii naturale, la exegetul său constatăm o îndoială a îndoielii care subţiază postura contestatară, o pune mereu în dependenţă de o autocenzură organică, de o slăbiciune de fond. Voindu-se un profesor care corectează cu creionul roşu textul lui Cioran, dl Ciocârlie ajunge în situaţia de a se corija pe sine. De unde, în locul unei violente exhibări a eului, tonalitatea unei insatisfacţii blajine, a unei autoscopii dublate de o ireprimabilă autocompasiune: ,Cînd crezusem că nu-mi rămîne decît să Ťpun la punctť lucruri vechi, iată - cu bătrîneţea şi moartea - peste ce chilipir am dat!". Ori: ,Scriu mai puţin despre bătrîneţe decît despre moarte, probabil din cauza instinctului autoprotector care-mi spune că toamna-i ici, iarna departe". Ori: ,Am vrut să-i cedez locul unei doamne în vîrstă. N-a acceptat. Am înţeles-o. Nu se făcea să-i ia scaunul unui moş". în consecinţă, autorul pare a trăi nu în cosmos, ci în societate, a se circumscrie unui context de tabieturi, pe care cu cît încearcă a le lua în deriziune cu atît le confirmă prin numirea lor ori măcar prin aluzia la ele: ,Un titlu de tot interesul, în faţă la Leonida, pe o tarabă: Mă hrănesc, deci nu îmbătrînesc. Conţinutul, nu ştiu, doar am îndoieli. Fapt este: nici eu nu fac greva foamei şi tot nu întineresc". Chiar dacă se rosteşte în maniera unei autoironii colective, efectul este acuzat: ,Noi, bătrînii patriei, sîntem de două ori vinovaţi. Şi prea mulţi şi prea puţini. Prea mulţi, şi de aceea bugetul, colectat de la un număr comparativ mic de contribuabili, ne suportă greu. Prea puţini, fiindcă murim mai repede decît aiurea, ceea ce face să scadă numărul românilor, periclitînd situaţia noastră de stat cu cea mai numeroasă populaţie din Europa de Sud-Est. După ce că încurcăm lumea şi dăm loc la cheltuieli, nici patrioţi nu sîntem. Deh! ăştia sîntem noi". Prin ambiguităţile în care se scaldă şi prin ostentativul pragmatism pe care-l pune (cu sarcasm compensat!) în pagină, dl Ciocârlie are alura unui Cioran într-o variantă domesticită.

Şi cu toate acestea, dl Livius Ciocârlie nu se resignează. După toate semnele, d-sa doreşte a emula cu autorul Silogismelor amărăciunii faţă de care aplică o dublă strategie. Pe de-o parte îl hărţuieşte, îl corijează, îl contrazice, urmărindu-l înfrigurat, nedîndu-i (nedîndu-şi) o clipă de răgaz, nelăsîndu-l în pacea sa textuală, pe care, fie şi subliminal, o admiră, pe de altă parte ar vrea să scrie în tiparul...cioranian. E la mijloc un graţios (fiindcă nepremeditat) fariseism. Cu o sporadică infuzie de energie în nervurile fine ale naturii d-sale de moralist de cameră (aşa cum există o, nu o dată strălucită, muzică de cameră), dl Ciocârlie emite uneori fraze radicale în direcţie metafizică (exerciţii blasfemice) ori numai morală, fraze în care încearcă a capta focul şi pucioasa unei lumi în care d-sa se simte doar un vizitator fascinat iar nu un băştinaş: ,Mi-e greu să înţeleg cum poate cineva, altfel decît de frică, să se închine unui Dumnezeu care pedepseşte în veşnicie păcate comise în timp". Ca şi: ,Nemuritori, oamenii nu s-ar mai putea omorî unii pe alţii. S-ar... devitaliza. Plictisiţi de toate, ar fi somnolenţi. Ar hiberna". Ca şi: ,Nu suferim nici pe departe din cauza păcatelor, cît din a gîndului că am putea fi descoperiţi. Iar Dumnezeu e un descoperitor. Moartea, ea, închide un ochi, ba chiar pe amîndoi". Ca şi: ,Am fost crezut de cîte ori mă prefăceam; de cîte ori am fost eu însumi, nu m-au crezut". Ca şi: ,Ai zice că muzica este cea mai greu contestabilă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Decît că nu ajungi la muzică decît după ce ai traversat zone interioare foarte tulburi". Ca şi: ,Credinţa şubredă mai pot s-o înţeleg. în credinţa sigură de sine văd un mare risc. Ori eşti, atunci, un mistic, ori e ca şi cum ai avea un cont, asigurător, la CEC". Cinismul, ca o îngroşare voită a vocii imature la adolescenţi, dar şi - de ce nu? - şi la mai vîrstnici, e inflorescent. Să fie şi o modalitate a autorului de a-şi face curaj în faţa abisului ultim? Tot ce se poate. Dar cum rămîne cu umilitatea, cu modestia obsecvioasă, cu reducerea subiectului la ceva banal, şters, insignifiant?

Chiar dacă e o poză, putem la fel socoti că şi cinismul e o poză! Să presupunem mai bine că e vorba de soluţii alternative, una (modestia adîncă, parcă intimidată de ea însăşi) izvorîtă din scepticismul evoluat pînă la anxietate şi extensibil asupra întregii fiinţe a actantului, alta (cruzimea, ipostaza rebelă, sfidătoare) ca o formă de contrabalansare a umilităţii printr-o sursă de putere proteguitoare, în speţă răscolitoarea viziune cioraniană. între slăbiciune şi forţă are loc o alianţă productivă, marcînd personalitatea unuia dintre cei mai valoroşi eseişti pe care-i avem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara