Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Întreg Caragiale de Simona Vasilache

Manuscrisul pierdut e fetişul tradiţiei romantice, şi-al literaturii în genul romanticilor. Suprema desăvîrşire a unei opere ameninţate, ca şi autorul ei, de dintele timpului, e s-o scrii şi s-o pierzi. Să aprinzi un regret, mai degrabă decît să stingi o curiozitate. Manuscrisul găsit, în schimb, e un pariu de editor. Unul care poate dezamăgi imaginaţia, dar care slujeşte adevărului. Măcar fiindcă forma şi mărimea unei statui sînt altele cînd vezi, recuperat, întregul bloc de piatră.
Cerneala care-a curs, mai ales în tabăra teoreticienilor, pe tema recuperărilor, arată că ele fac o literatură. Cu atît mai mult cu cît se petrec mai la baza istoriei literare. Sau cu cît ating puncte mai sensibile.
O asemenea "reperare", care mai curînd întregeşte decît schimbă, e cea publicată, în '86, la editura Dacia (care şi-a făcut, într-o vreme, din recuperări un program): I. L. Caragiale. Restituiri, ediţie îngrijită de Marin Bucur. Un Caragiale risipitor, consumîndu-şi verva în pastile, pişcînd lumea nouă, onorabilă prin imitaţie (nereuşită), cu ştiinţa cu care un gourmet şi-ar înfige furculiţa într-o delicatesă. Cel pe care-l ştim, veţi zice. Nu tocmai, spune Marin Bucur în prefaţa care ni-l dă înapoi pe Caragiale în draft - un cuvînt care i-ar fi plăcut, de bună seamă, lumii lui de berării. Scrisul la gazetă stîrnea, în secolul XIX tîrziu, plăcerea efemerului. Întrebuinţarea cu bună ştiinţă a unor energii - de multe ori uriaşe - pentru ceva care n-o să ţină, şi care nu se va antologa, peste vreun an sau doi, în volum. Manuscrisul-arlechino pe care-l găseşte Marin Bucur e exact manuscrisul pierdut, în unul din multele feluri în care l-a înţeles veacul romantic: aruncarea pe fereastră, deseori la adăpostul anonimatului, a unei munci datate. Caragiale, contemporanul nostru, l-a exclus pe Caragiale, contemporanul lor.
Ne interesează, însă, acest ouvrier al cauzelor diverse. Nu atît pentru că sînt, încă, şi ale noastre - vezi problema pavării oraşului, nerezolvată, în prag de iarnă, ci fiindcă felul de-a scrie despre ele spune cum îşi gîndeşte o lume (care nu mai e a noastră) dreptul la opinie. Curajul fără ferocitate e, poate, cea mai cuprinzătoare descriere a atitudinii unui ziarist de la aproape 1900 faţă cu relele vremii lui. Articolele lui Caragiale nu sînt nici pamflete, nici generalităţi. Sînt, pur şi simplu, reacţii - uneori maliţioase - ale unui cetăţean care vede şi aude.
Instrumentul cu care Caragiale a distrus onoarea romantică, mai mult închipuită decît la locul ei în scurta primă jumătate de secol, a fost o prietenie suspectă, amiciţia. Solidaritatea, grupul, societatea de amici au legitimat practici altminteri inacceptabile, făcînd din stimabil şi onorabil vorbe-n vînt. E partea rea a colectivităţii care, printr-o evoluţie de care literatura nu e singura vinovată - oamenii sînt cu atît mai dependenţi de grup cu cît sînt mai civilizaţi - ia locul cavalerului singuratic. Partea ei bună, care nu rezistă, însă, la nesfîrşit, e capacitatea de a reacţiona. De aceea articolele lui Caragiale, nu poartă, de multe ori, o semnătură. Ele nu sînt gîndite ca o operă, nici măcar ca un apendice la ea. Exersarea discuţiei, într-o lume în care se vorbeşte enorm, e doar un semn de sănătate civică.
Fireşte, cercul conversaţiei nu se închide pe fapte, ci pe comentarii. Gazetele îşi dispută una alteia unghiul bun de vedere, rămînînd să se certe la nesfîrşit asupra cutărui sau cutărui amănunt. Flecăreală, aţi putea crede. Da şi nu, fiindcă impresia că nu poate scrie oricine orice, fiindcă ceilalţi sînt acolo să contrazică, e mai puternică decît parti-pris-urile şi poliţele inevitabile. O lume în care şi (sau mai ales) părerea adversarilor contează, şi-n care critica (bunăoară, România plagiază) îi poate face pe oameni să ceară mai mult de la ei şi, dacă e cazul, să se îndrepte. Arma cu care societatea fericită de dinainte mult de primul război se apără de absolutisme e dezbaterea. Scrieţi, comentaţi, totul se schimbă...
Mai puţin ştiinţa de carte, pe care cei lansaţi în gazetărie cu un bagaj uşurel, şi luaţi de apa ei, nu au cine ştie ce şanse să o recupereze. Caragiale îi atinge în treacăt, cu simţul lui fără cusur în a pescui enormităţi. Pe care doar o anume implicare, cîteodată pătimaşă, în mecanismele lor le face să aibă o temperatură diferită de a celor intrate în schiţe şi momente, sau în comedii. Acelea sînt mostre reci, pe care le încălzeşte contactul cu lumea noastră. Articolele, în schimb, sînt instantanee calde. Deşi, citind că "un nou luceafăr se ridică acuma, mai sclipitor decît Cortazzi, mai radios decît Calimaki. La văpaia lui de lumină toate stelele Dorohoiului se întunecă. Acest luceafăr este d. Micali, onor. preşedinte al comitetului permanent din localitate", îţi zici că nu e, de fapt, nici o diferenţă.
Un lanţ al slăbiciunilor: "Şi ţine mult d. Vernescu la Buzău; mai mult ca la Teleorman, unde generalul Manu îi discută preponderenţa; mai mult chiar decît la Mehedinţi, unde Ilariu pretinde proconsulatul. Buzăul deşteaptă duioase amintiri d-lui Vernescu. Aci şi-a făcut primele încercări de avocat, aci debuturile de june galant...". O schiţă.
Din mine însumi eu nu pot ieşi e o mărturisire care a revizuit literatura. Recuperarea lui Caragiale, non-literarul, vorba vine, dovedeşte că ea trebuia făcută mai-nainte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara