Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Nume prezidenţiale de Rodica Zafiu


În dinamica lingvistică a ultimului deceniu se reflectă şi unele dintre principalele tendinţe ale vieţii publice româneşti; în anumite cîmpuri semantice şi lexicale se poate astfel urmări evoluţia de la frenezia şi agitaţia primilor ani către o relativă normalizare politică. La începutul anilor '90 am comentat cîteva din formulele de desemnare ale lui Ceauşescu: ele constituiau un veritabil indicator al poziţiilor politice, al atitudinilor publice dominante. Primul preşedinte de după decembrie 1989, Ion Iliescu, a suferit presiunea modelului prezidenţial anterior şi - într-o perioadă de mare polarizare politică - a declanşat în presă o inventivitate onomastică notabilă. Preşedintele în exerciţiu, în schimb, n-a mai provocat o asemenea dispoziţie denominativă. Cred că merită să fie comparate listele - desigur, departe de a fi exhaustive - ale desemnărilor prezidenţiale culese din presa românească dintre decembrie 1989 şi august 2000.
În cazul special al lui Ceauşescu, dictatorul permanent invocat în spaţiul public şi în cel privat, inventarul trebuie să ţină cont de data sfîrşitului regimului său şi, pentru perioada anterioară, de desemnările orale din comunicarea ne- (şi contra-) oficială. În anii care au urmat dispariţiei sale, s-a petrecut o trecere de la revanşă, exorcizare, defulare - la obiectivizare şi distanţă ironică; folosirea diferitelor "nume" reflectă chiar şi diferenţe de informaţie (noile generaţii nu mai percep acum aluzii care erau foarte evidente în 1990). Lista poate începe cu hipocoristicele ambigue (prudent minimalizatoare) de dinainte de 1989: (Nea) Nicu, Bibicu', (Nea) Puiu, (Nea) Titi, cu desemnările familiare dar respectînd sistemul - Şefu, Tovarăşu' -, cu o poreclă depreciativă bazată pe asemănarea fonică, Ceaşcă, sau cu epitetele insultătoare Paranoicul, Pelticul, Piticul, Cizmarul. Formulele retorice vehiculate în decembrie 1989 au produs desemnări efemere - Dictatorul, Tiranul - precum şi stabila substantivizare ironică a adjectivului celui mai frecvent, Odiosul, redusă în glumă, prin anii 1992-1993, la hipocoristicul Odi (Ody). Denumiri parodice, preluînd discursul adulator din timpul vieţii, au fost Cîrmaciul, Dibaciul, Genialul; li se pot adăuga cele venite pe filieră străină, prin traducere: Danubiul gîndirii, Geniul Carpaţilor - formule care nu au circulat cu adevărat în cultul personalităţii de la noi, dar au fost selectate de presa străină, mai ales franţuzească. Din faptul sau circumstanţele semnificative ale morţii s-au născut, prin 1990-1991, Împuşcatul (grabnic Împuşcatul, primul Împuşcat, Abuziv împuscatul, Împuscatul cu Zile), Ciuruitul, Doborîtul, Răposatul, Decedatul, Defunctul, Mătrăşitul, Accidentatul de la Tîrgovişte etc. Au apărut clişee noi, ironic favorabile - Regretatul, Binefăcătorul, Martiru' Neamului - sau combinaţii (comice, uneori chiar oximoronice) între vechiul clişeul omagial şi eticheta nouă: Cel Mai Împuşcat Fiu al neamului (1992), multilateral ciuruitul (1994), sau între două clişee noi: Regretatul odios (1991), Odiosul împuşcat (1993), Odiosul Răposat (1992). Spre sfîrşitul deceniului, se revine în genere la evocarea neutră, prin nume, dar rămîn în uz cîteva din formele citate - "împuşcatul, "speriat de pagube", a dat dispoziţie..." (România liberă = RL 1896, 1996, 5) - "pe vremea Ciuruitului" (Luceafărul 14, 2000, 2), "din cauza Cîrmaciului" (Evenimentul zilei = EZ 2472, 2000, 12); "aşa se făcea pe vremea lui Ceaşcă" (EZ 2486, 2000, 12) - şi nu lipsesc cu totul nici inovaţiile: "marea boală a lui nea Nicu mondialu'" ("Academia Caţavencu" = AC 7, 1997, 1); "Nicuşor-Dictatorul Minune" (AC 1, 2000, 1).
Amintesc, fără alte comentarii, cîteva din formulele - unele mai frecvente, altele cu o singură atestare - prin care a fost numit Ion Iliescu, în timpul mandatului său; multe sînt deja uitate, devenind chiar de neînţeles, pentru că se bazau pe aluzii la o întîmplare a momentului: (Nea) Nelu, Neluţu, Nea Jean, Ilici, Regele Ilinoic, Ilius Caesar, Despotul luminat, Luminosul, Valorosul, Emanatul, Marele Emanat, Emanel, Emanache, Emanaev, Ion Iliescu-Consens, Ion Iliescu-Linişte, Domnul Consens, Liniştea noastră, Eliot Ness-Iliescu, Trandafirul prezidenţial, Ion de Olteniţa, Omul din Olteniţa, Ghinion Iliescu, Zîmbăreţul, Zîmbilici, Zîmbilică, Preşedintele Ales, Cel Ales, Alesul, Alesul Majoritar, Alesul Naţiunii, Alesul Zîmbitor, Realesul, Urmaşul ciuruitului, Urmaşul reales, Locatarul de la Cotroceni, Titanul de la Cotroceni, Farul de la Cotroceni, Unghie-n gît, Ăsta De-Acum, Actualul, Încăpreşedintele, Destabilizatul etc.
Ajungem astfel la actualul preşedinte, pentru care seria denominativă este extrem de redusă. Chiar în presa de scandal care îi e net defavorabilă, de-abia dacă găsim desemnarea prin prenume - "Ce face Emil pentru a nu mai fi persecutat de securişti" (Atac la persoană, 20, 2000, 10) sau o poreclă animalieră, rudimentară şi agresivă, deja folosită în campaniile electorale: "În timpul vizitei pe care Ţapul a întreprins-o..." (România mare, 527, 2000, 2). De altfel, folosirea prenumelui fără numele de familie e tendinţa cea mai răspîndită în stilul neconvenţional al presei de toate orientările: "Zid în jurul lui Emil" (EZ 2269, 1999, 1); "harnicul şi popularul nostru Emil" (AC 32, 1997, 1); "Emil, liderul charismatic al Balcanilor" (AC, 21, 2000, 1); ea produce şi o simetrie internaţională: "ambasadorul lui Emil la Bill" (AC 37, 1998, 3). Se mai adaugă hipocoristicele de la prenume: "Milică, supraintitulat preşedintele reformist al românilor" (AC 37, 1998, 6); "Salut, Miluţă, sînt eu, Bill" (AC 12, 1999, 16) - şi lista e aproape încheiată. Cum sugeram de la început, puţinătatea invenţiei onomastice mi se pare în acest caz un semn de normalizare. În fond, jocurile lingvistice nu sînt decît un substitut al luărilor de poziţie, al acţiunilor şi al atitudinilor propriu-zis politice.